Pagina e mai albă ca oricând

Formula de adresare directă, Draga mea, mereu aceeași, clasică, elegantă, ca o fâșie dintr-o scrisoare a cărei cerneală nu apucă să se usuce, ca o menținere a clipei în țarcul alb sub care pagina respiră lăcrămat, trădează un dor nebun, devastator, o durere lutoasă. Un chin din care, prin trucurile poeziei, prin contorsionatele sale volute, se mai salvează doar marginea, imaginea, în prăpastie, franjurată, a sentimentului expulzat.

Taninul, dulce-amar, al poeziei lui Adrian Bodnaru, din volumul Câteva clipe, spre seară, apărut la Editura Tracus Arte, în 2019, e substanța prin care textele sale de acum, sudate-n substanță vitală, se ”tăbăcesc” și își unifică ecourile, ca-n cel mai sonor bocet, la căpătâiul unui oftat frânt, întrerupt de alte, nedescrise, activități cotidiene.

Poemul e de tip elegie și/sau, în alternanță, romanță (vezi castanii, salcia, plopii), poemul ușor, adesea strâns ca-ntr-o menghină, vârât într-un plic, la distanță de furtiva privire. Coperta e, din acest punct de vedere, un plic peste care vremea și-a așezat, în cromatic, prezența. Nu-i departe,-n ecou, din acest scenariu de-a dreptul idilic, nici Minulescu. Nici Eminescu. Prin urmare, tot asamblajul de romantism, de simbolism și de alte, consacrate, forme poetice, orchestrat altfel, în tonurile unei poezii care,-n chemarea ei, răsucește burghiul lingvistic până-n inima sensului. ”Draga mea,//Aici toate sunt așa cum le știi –/doar plopii au slăbit o măsură la var/de când ai plecat.//Cei mai bătrâni au noroc:/am auzit că se poartă din nou/pantaloni cu manșetă.” (p. 21) Poemele de azi vin să se instalează-n poeticitate ca o replică asumată la pe nedrept uitatul volum minulescian, apărut în 1908, Romanțe pentru mai târziu.

Același cântec trist traversează versurile celor doi poeți. Exotici, trubaduri, urbani până-n măduva oaselor și veșnic îndrăgostiți, fini cunoscători ai puterii de seducție a textului literar, ambii cultivă plonjarea în abisul amintirii. Ca-n poemul Celei care pleacă, sculptat în alb nordic: ”A fost un vis trăit pe-un țărm de mare,/Un cântec trist, adus din alte țări/De niște pasări albe – călătoare/Pe-albastrul răzvrătit al altor mări –/Un cântec trist, adus de marinarii/Sosiți din Boston,/Norfolk/Și New York,/Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii/Când pleacă-n larg și nu se mai întorc./Și-a fost refrenul unor triolete/Cu care-alt’dată un poet din Nord,/Pe marginile albului fiord,/Cerșea iubirea blondelor cochete…”.

E, în Câteva clipe, spre seară, o distanță care se mărește cu fiecare pagină care ”trece”. Avionul alb lasă dâre imense,-n mișcare, pe cer. Telefon, avion, scrisoare, pașaport devin termeni ai unei comunicări părelnice, dezacordate, la distanță. Toate conțin ideea de adresă, destinație, unde, eter, legi ale fizicii, kilometri parcurși și așa mai departe. Poezia din acest volum, înnodată în semantica acelui titlu-adresare directă, Draga mea, e o contemplare tragică a iubirii pierdute. Atât de vehiculat și bemolizat în istoria epistolei, introductivul Draga mea nu pare să se epuizeze, să se banalizeze. Poate pentru că fiecare scrisoare, de la origini până-n prezent, restabilește, prin cei doi poli ai comunicării, forța de seducție a limbajului. Îndrăgostiții par să se exprime aproape la fel, de la un secol la altul, cu variații majore doar în plan formal. De fapt, ei reinventează limbajul, ori de câte ori își trimit câte-un semn scris, o epistolă ori un poem.

Din toate, proaspăt, fără a spune că iese învingător, răzbate aerul vetust al iubirii. Aerul respirabil prin firele încâlcite și, totuși, atât de limpezi, ale amintirii. Până la un punct, o poezie, de astă dată, psihanalizabilă. Un limbaj care își distruge conștient pilonii de susținere. Un, prin aceasta, anti-limbaj. O, pe alocuri, anti-poezie. Un ținut lingvistic stăpânit cu precizie de metronom de scriitor. Ceva bate identic și indestructibil acolo, ceva nu se modifică, orice formulă ar fi exersată. Există o constanță chiar și-n această, ultimativă, parcă, formă de limbaj paradoxal sau de anti-limbaj.

America (dream). Fus orar. Pașaport. Distanță. Pierdere. Înstrăinare. Sfâșiere. Peste fiecare pagină, peste poezia de azi a lui Adrian Bodnaru, ca un voal fumuriu, trece clipa. Și aparența. Dimensiunea surprinzătoare, a unui dialog, a unei adresări colocviale, domestice, îmblânzite îndârjit, mereu. Dar sintaxa-n bruiaj trădează și lasă un spațiu deschis, să se vadă și dincolo, ca printr-o ușă batantă, înghesuită între mușchiul inimii și cel al vorbirii.

Și mai e, acolo, prin activarea toponimului America, un stil de-a dreptul bogzian, asemenea celui din poemul Reportaj petrolifer, un soi de avangardism din care se înalță, ca o sfoară imaginară, trena de fum a deșertăciunii: ”Și doar undeva, în America –/cineva bogat/face dragoste cu actrițele de cinematograf/fumează plictisit havane de Cuba/pe urmă chemându-și secretarii/spune în aer o cifră/și peste continente/încep să fâlfăie steagurile negre ale șomajului.”

Poesia domestica. O poezie diaristică, de confesiune, dar și de cedare în fața trecutului, regret sec șters cu mâneca albă a cămășii de mătase, de in. O poezie-scrisoare, întinsă pe mai multe pagini, combină termeni care vin din sfere semantice diferite. Într-o sintaxă a frângerii și răsfrângerii, cu care poetul ne-a obișnuit, de la volum la volum, într-o construcție șlefuită până-n limita cea mai de sus a ghicitului printre cuvinte, sensurile își cedează unul altuia locul și creează pânze în care tronează, ca păianjenul în plasă, ambiguitatea. Salcie, castan(e), tot atâtea metafore, în textul care blochează sensul, sub vaga impresie că totul e sub control, dacă nu va fi fost deja spus. Sub stratul de comunicare caldă, echilibrată, un tumult, o intensă rotație în jurul unui ax sfredelitor, al iubirii-fantomă.

Poeme scurte, ca niște epiloguri, poeme scrise pe un colț de hârtie, în acea așteptare nimicitoare care dă sens amintirii: ”Draga mea,//E atât de târziu,/că te-aș putea suna în America.//Să vorbim despre cum e/după-amiaza de duminică,/poate după ce te-ai trezit,/nu ca aici,/despre cum a fost.” (p. 19). Stilul direct, însoțitor al aceleiași semantici, lansează o nevoie uluitoare de a vorbi, în pofida depărtării, cu ființa iubită, de a i se destăinui. E și simplitate aici, armele calamburistului au fost abandonate, pagina e mai albă ca oricând. ”Draga mea,// Ești atât de departe,/încât mi-am dat jos/cureaua și ceasul/în fața liftului.//Pe curând.” (p. 44)

Expresso sau ristretto? Un rămas bun concentrat într-o stea? Sau, ca-ntr-unul din cele mai frumoase poeme din această carte: ”Dar cât de sus ar trebui să fii/ca despărțirea să dureze/toți anii de când/nu ne-am mai văzut/seamănă,/de la subsol,/cu o stea.” (p. 37). Sub semnul intangibilului se joacă, întreagă, poezia de-acum. Plecarea departe, cu avionul, ”cu zborul 610”, facilitează intrarea în zona celestă, acolo unde nimic nu mai e la fel ca-n lumea muritorilor care suferă din iubire, la kilometri mai jos, pe pământ. Apare, astfel, transferul. Ființa iubită devine o parte din acel necuprins ceresc. Ea e CEREASCĂ. Se decorporalizează. Se integrează în alt univers. Se contopește cu depărtarea, până-n acel punct în care apropierea e respinsă, iar contemplarea devine gest suficient sieși, în anotimpul rece, al resemnării: ”Draga mea,//Nu veni acum:/vreau să privesc în sus/avionul tău alb,/ca un măturător de frunze/ninsoarea-n/octombrie.” (p. 57).

Sinceritatea din pagina albă îl poate dezarma chiar și pe cel mai viclean ori versat cititor. Și mai e fiorul care străbate scrisoarea niciodată pusă la poștă, în cutie, cu timbru rar. Cu mult mai altfel ca-n celelalte cărți de poezie scrise până acum, Adrian Bodnaru iese cu pieptul gol în bătaia puștii. Se autodistruge cu blândețe de poet autentic. Draga mea funcționează ca un vers-ecou înzestrat cu puterea unei torpile. Pe altă pagină, tot albă, o sintagmă sparge liniștea de după prăbușirea în golul amintirii. Câteva clipe, spre seară.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *