Note pentru un jurnal al despărţirii ( 3)

A fost odată ca niciodată casa bunicilor: atunci când închid ochii, atunci când visez, îi pot revedea profilul desenându-se pe strada Alexandru Golescu din Focşani. Din pragul acestei case, cu treptele sale largi şi cu camerele sale vagon, înalte şi răcoroase, am contemplat, de atâtea ori, mişcarea tremurătoare a plopilor şi mersul către noapte al atâtor zile. Din pragul acestei case, cu tufele sale de trandafiri, am zărit umbrele care ne înconjurau şi am simţit parfumul duhurilor,limpede ca o adiere: aceasta a fost Moldova mea, închisă în sipetul unor nopţi spre care revin, spre a retrăi fericirea.

A fost odată ca niciodată casa bunicilor care a fost casa mamei, înainte de a fi casa mea. Undeva, în această casă, s-au petrecut primii ei ani şi undeva, în această casă, s-au scris primele rânduri ale durerii, acea durere care avea să se graveze în sufletul ei, ca într-o carte cu pagini de plumb. Undeva, în această casă, tatăl ei, bunicul meu, avocatul Iordache Hărăbor, a fost arestat şi bătut, în faţa familiei sale: era prima treaptă din treptele pe care avea să le parcurgă familia unui “duşman al poporului”. Şi din această casă, alături de mama ei,bunica mea, Constanţa Hărăbor, mama a pornit în drumul care avea să o ducă la vorbitorul închisorii, spre a se întâlni cu tatăl ei. Şi tot de aici mama a plecat spre Timişoara, îndepărtatul oraş din Banat de care s-a îndrăgostit: oraşul Universităţii ei , oraşul în care boara cerchistă însemna silueta de mag al lui Deliu Petroiu, profesorul şi scriitorul.

A fost odată ca niciodată un timp al încercărilor şi al trudei, un timp al umilinţei şi al singurătăţii: asemeni mamei ei, mama mea a fost dătuită din alutul discreţiei şi al tenacităţii. Nimic nu a putut-o încovoia, nimic nu a putut-o înfrânge, ca şi cum în adâncul fiinţei ei vibra o flacără a demnităţii, care nu se putea stinge. Cei care au fost însemnaţi de destin, cei care au fost atinşi de flacăra demonică a soarelui din stema RPR, cei care au trăit cu stigmatul de eretic şi de duşman se preschimbă sub povara timpului :în mama mea se putea ghici un strat de cerbicie ivit din dorinţa de a nu ceda, de a nu capitula, de a nu abandona, de a sta în picioare, până la capăt.

A fost odată ca niciodată ca niciodată a o profesoară care , în fiecare dimineaţă, pornea spre un îndepărtat sat, Gologanu: din autobuz trecea în şareta cu aer retro, mânată de un coleg, spre a învinge tenacele noroaie şi anotimpurile agreste . A fost odată ca niciodată o profesoară care îi învăţa pe copii neastâmpăraţi ai şcolii de surdo-muţi din Focşani: o stranie, tenace complicitate s-a ţesut între mama şi ei, căci mama poseda acea dragoste ce se revărsa spre a lumina vieţile lor terne, ca un mic curcubeu pe un cer de jucării. Este aceasta o viaţă pe care o reconstitui din fărâme, ca pe un mozaic ale cărui conturi îmi devin familiare, treptat: poate, peste ani, atunci când voi scrie despre ea, drumurile ei vor fi şi drumurile mele, iar paşii mei se vor înscrie în urma paşilor ei, inseparabili.

A fost odată ca niciodată Moldova noastră, mica noastră Moldovă muzicală, o Moldova miniaturală, ca o fotografie sepia a celor de dinaintea noastră. A fost odată ca niciodată Moldova noastră , strânsă în zidurile casei pe care am înălţat-o, după ce casa bunicilor nu a mai fost: de pe terasa acestei case, înălţată ca un promontoriu marin, am urmărit, împreună, mişcările anotimpurilor şi aici am îmblânzit timpul, suspendând curgerea sa. Dragostea ei a însemnat puterea de a reîntemeia un cămin în ale cărui fundaţii casa noastră pierdută să se regăsească, întreagă şi luminoasă, ca un desen de nori. Dragostea ei a însemnat puterea de a mă învăţa să trec peste despărţire , îmbrăţişând un loc şi visele noastre. Dragostea ei a însemnat tenacitatea de a a spera , cu acea tinereţe a inimii pe care doar iubirea o ţine, intactă, peste ani. Dragostea ei a însemnat puterea de a zidi fericirea în care am fost închişi, ca într-un vis visat, zi după zi , fără de capăt.

A fost odată ca niciodată Moldova mea: spre această Moldovă, spre Focşaniul nostru, spre această casă din marginea oraşului mă îndrept, spre a regăsi umbra ei. Iar duhul ei este una cu zidurile, cu copacii, cu trandafirii şi cu norii, înălţând peste mine şi peste câinele nostru un arc catifelat şi tainic. A fost odată ca niciodată Moldova ei, cea care a devenit Moldova mea, pentru totdeauna. De undeva, adierea vântului închipuie un vânt de larg şi întreaga grădină se umple de parfumul ei: dragostea mamei mă cuprinde, cu o tandră îmbrăţişare .

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *