Arme. 3

Nu trebuie să fii politolog sau analist politic sau (mai nou) consultant politic ca să observi că una din cele mai eficiente  arme politicianiste autohtone, de distrugere nu atât în masă (masa poporului, adică), cât mai ales în structura instituțiilor de Stat, este reforma; consecința firească a acesteia fiind ruina.

            De neoprit în Țara noastră, indiferent cine le inițiază, căci fiecare vrea să repare reformând ceea ce au … reformat predecesorii incompetenți, catastrofalele reforme au parcă menirea de a proba iterativ că, dacă moștenirea e înțeleaptă, adică tradiția ne-a dat o limbă frumoasă, preluarea ca maimuțăreală combinată cu dorința herostratică de afirmare momentană, nu poate fi decât distrugătoare, fie că ne referim la justiție, la învățământ, la sănătate, la cultură, la industrie, la… ; e  tocmai ceea ce răzbate din înțelesul unor termeni ai celui mai bun lucru pe care ni l-a lăsat istoria veche: limba noastră latină din secolul XXI.

Să pornim de la forma din latină unde înseamnă configurație, imagine, chip frumos și simetric, frumusețe, aspect echilibrat, de unde adjectivul formosus, moștenit în română ceea ce spune mult despre  înțelesurile în care s-a născut limba noastră. De subliniat și că în latină  nu avem un termen exact care să exprime urâțenia propriu-zisă; poate de aceea am rămas la verbul a urî moștenit și el din horrire că doară și străbunii erau oameni.

Din rădăcina formei verbul formare (a aranja, a rândui, a educa, a compune) pe care îl avem în română, ca neologism, a forma (fr. former) din păcate și cu înțelesuri democratic mult stricate, dacă ne gândim doar la așa-zișii formatori de opinie; este una dintre sintagmele  care probează alterarea înțelesului originar și îndepărtarea de frumusețe, începută însă la noi cu (aparent) revoluta formare a omului de tip nou; căci și actualii reformatori asta își doresc. Nu este altceva decât o vădită manifestare a sindromului mesianic (ca tulburare intelectuală, desigur), vădind tot mai clar de ce a căzut comunismul și confirmând înțelepciunea amară a lui Tacitus după care istoria se cam învârte (vicios) iterativ; documentele vremii spuneau că superioritatea doctrinei comuniste stă în aceea că, dacă precedentele își propuneau să explice omul, comunismul își propune să îl schimbe. Iată că morbul trăiește și azi, viral… ca un virus, deci putem să-i intuim finalul.

Compusul latin reformare cu sensurile clare de a reveni la o formă echilibrată, frumoasă, dovedită ca bună se alterează cu totul precum peștele de la cap, astfel că neologismul a reforma, în stâlcita română politicianistă vădită prin realități, înseamnă  a deforma, a distruge cu orice preț apropiindu-se mai curând de compusul latin  informis, adică hidos. Greu de spus ce se ascunde în spatele neînfrânatului – către desfrânat – reformism de la noi; probabil inconștienta dorință de a demonstra că frumusețea-i trecătoare, eterne fiind numai prostia și ticăloșia.

Ca efect vizibil apare ruina definită corect în DEX drept cădere, prăbușire, năruire, dărâmare, catastrofă, pieire, prin trimitere la latinescul ruina (dar posibil și fr. ruine ); substantivul e derivat din verbul ruere (a se prăbuși, a dărâma). Cum totul ne întoarce pe noi la limba latină, binele și răul, trebuie să reținem  pentru realitatea românească, nu doar de azi, expresia ruinae fortunarum, adică risipirea averii, ceea ce vrea să spună că ruinele sunt și consecința unor fapte nesăbuite, ca să nu le spunem lipsite de orice (bun) simț, căci averea poate fi și națională (nu a întregului popor!); în acest context, chiar dacă inutil sau tardiv,  poate totuși ar fi bine să știm cine ne sunt risipitorii, adică ruinătorii. Desigur  cei care aplică pentru  reformă;  și urmașii lor.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *