În actuala ecuație relațională dintre părinți și copii, din care adulții par adesea absenți din pricina preocupărilor cotidiene (și nu numai), iar ritualul lecturilor înserării se topește într-un ipotetic timp al reîntregirii, cei mici își creează singuri poveștile. Sufletele lor, pline de candoare și nealterate încă de interese ori de prezumate împliniri omenești, năzuiesc spre o lume mai bună, dar contradictorie în același timp, un amestec fermecător de realitate și fantezie, de materialitate și reverie cu ochii larg deschiși, între care nu mai există linii certe de demarcație. Acesta este doar unul dintre numeroasele motive pentru care cei ce ar mai putea crede astăzi că teatrul pentru copii și tineret este o componentă marginală în evantaiul eclectic al artelor spectacolului ar trebui să-și reconsidere de îndată perspectiva.
Judecând după numărul spectatorilor adulți prezenți în sală la premiera spectacolului Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama (povești de adormit copiii și de trezit ușor părinții), conceput pe baza piesei omonime a lui Matei Vișniec și pus în scenă la Teatrul pentru Copii și Tineret ,,Merlin” din Timișoara de regizorul Béres László, se poate constata cu ușurință că proporțiile convenționale ale auditoriului s-au răsturnat, în mod surprinzător, în favoarea vârstei mature. De fapt, și lor li se adresează mesajul acestei piese cu o dublă percuție receptivă. În teatrografia lui Matei Vișniec, experiența întâlnirii cu literatura pentru copii nu este singulară, ea adăugându-se unei alte feerii teatrale, intitulată Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele. De asemenea, recent, piesa Migraaaanți sau Prea mulți pe nenorocita asta de barcă, la origine o dramă a lumii contemporane destinată publicului adult, s-a îmbogățit cu o transpunere specială la Teatrul Țăndărică din București, sub inconfundabila baghetă a regizorului Cristian Pepino. Ceea ce definește toate aceste producții artistice (cărora nu ne îndoim că li se vor adăuga și altele în viitor) este refuzul glisării spre un didacticism sever și încruntat, în favoarea asumării unor experiențe de receptare naturală, dublate de zborul în imaginația neîngrădită. Piesele ludice ale lui Matei Vișniec sunt punți între copilării, între copilul din sinele său tainic, așa cum a fost în urmă cu 50 de ani, și copiii de astăzi, veritabile ecouri afective ale timpului regăsit.
Dincolo de numeroasele întrebări programatice, descoperim subtitlul provocator al piesei montate la Timișoara: povești… de trezit ușor părinții. Sensurile secunde ale teatrului se preling subtil, infuzând citadelele înălțate pe edificiul înșelătoarelor certitudini ale celor ce se consideră ,,maturi”, dar care, de fapt, s-au izolat de mult într-o reflexie contrafăcută a realității, uitând să mai plămădească și să mai dăruiască celor dragi bulgări de timp. E demn de menționat contextul spectacolului de la Timișoara, onorat de prezența dramaturgului alături de cei mai mici admiratori ai săi. Totodată, reprezentația constituie premiera absolută a piesei, care va vedea, în curând, și lumina tiparului la Editura Arthur. Regăsindu-mă, cu mai bine de un an în urmă, printre privilegiații lectori ai acestui text jucăuș și insolit, am remarcat acum că spectacolul mental rezultat după primul contact cu piesa scrisă, așa-numitul teatru al memoriei în accepțiunea lui George Banu, s-a apropiat foarte mult de reprezentarea reală, modelată de viziunea regizorală. Voi ocoli capcana rezumării subiectului, în deplin acord cu concepția dramaturgului, potrivit căruia a rezuma o piesă – și mai ales o piesă pentru copii – înseamnă a-i răpi întreaga magie a vizionării. Contează problematica aleasă, aceea a unei lumi populate de copii abandonați de către părinții nevoiți să-și părăsească locuințele, orașele și țara pentru a lucra în străinătate. O temă de ardentă actualitate, dureros ancorată în realitățile zilelor noastre, având ecoul unui semnal de alarmă menit să extragă conștiințele din starea lor de confort și inerție. Ca fapt divers, să reținem doar că, potrivit unei statistici oficiale recente, datând din mai 2019, 92.000 de copii din România cresc fără părinți, având unul sau ambii părinți plecați în străinătate. Mă tem că statisticile neoficiale sunt și mai îngrijorătoare…
Dar să cercetăm partea luminoasă a poveștii, de un optimism ravisant, revărsat din universul pur, pigmentat de metafore teatrale și simboluri ascunse printre jucăriile, sutele de jucării adunate în camera celor trei copii, Eliza, Adrian și Manuela, și ordonate pe rafturile ce le tapetează copilăria trăită sub supravegherea unei bunici cam depășite de situație. Un bric-à-brac, de altfel, cuceritor. Scenografia și costumele, create de Bajko Attila și Szélyes Andrea, refac un univers simbolic al vârstei, cu porți secrete spre o dimensiune miraculoasă numai de ei știută. Într-un colț, o hartă a orașului Torino, izvorâtă, parcă, dintr-o cartografie spirituală a marilor speranțelor, se metamorfozează într-o microscenă pe care vor evolua personajele marionete. Panorama copilăriei, cronotopul unde totul devine posibil, prinde viață datorită actorilor Jasmina Mitrici, Victoria Rusu, Ștefan Roman, Maria Gornic, Marko Adzic, Corina Dohanici, în diferitele lor roluri, de personaje reale sau plăsmuite în imaginația micilor protagoniști. Trăim la unison în sensibilitatea lor și acceptăm cu frenezie complicitatea, pactul cu ficțiunea unei lumi în care vizita și darurile unui năstrușnic extraterestru sunt tot atât de reale precum realitatea însăși. Interludiile pe muzica lui Cári Tibor, pline de vitalitate și conectate la ritmul exuberant al copiilor, sprijină sincretismul artistic și dețin un rol aparte în construirea unui dialog cu publicul, invitându-l să participe, să se implice, să-și cearnă propriile emoții și amintiri în filigranul acțiunii. Intimitatea se adâncește când Eliza dezvăluie secrete la lumina lanternei de la telefon, iar cadența veselă se înstăpânește odată cu prezentarea păpușii-extraterestru.
Lumea prinde viață prin asumarea unor libertăți regizorale față de textul dramatic. Este una dintre convențiile stabilite de autor cu regizorii pieselor sale și o sursă de inepuizabile explorări în subtilitățile textelor: ,,Autorul acestei piese îl previne pe regizor că se supără rău dacă nu respectă numărul de ochi, mîini şi picioare atribuite extrateretextului… pardon, extraterestrului. În rest, regizorul îl poate imagina cum crede el de cuviinţă pe extraterestru.” Cele trei mâini ale extraterestrului sunt gândite, parcă, astfel încât să tulbure reprezentarea așezată și cumpănită a lucrurilor de către copii: ,,Una ca să pot arăta spre trecut, alta ca să pot arăta spre prezent şi alta ca să pot arăta spre viitor…”
Jocul cu păpuși și marionete alternează cu cel al actorilor, iar primele apar atunci când actorii nu pot exprima totul ori când spațiile îndepărtate se apropie, se suprapun, grație puterii miraculoase a prietenului lor, extraterestrul. Mama se prefigurează în multiple reprezentări: la început ca absență și nostalgie către care se îndreaptă saluturile nocturne ale copiilor, rostite în smartphone prin intermediul aplicației WhatsApp, apoi în contururile unei marionete vioaie și abil mânuite în secvența contopirii spațiilor, pentru ca în final să apară în carne și oase, ca o realitate concretă și mult dorită, elementul surpriză care rezolvă dilemele așteptării. Copiii, îndeosebi cei mari, par tot mai convinși că nu în darurile și recompensele materiale primite se află esența vieții, ci în ceva mult mai profund, oferit de prietenul sosit din galaxii îndepărate. Sau, poate, din subconștientul lor străbătut de personaje fabuloase, capabile să săvârșească miracole. Bulgării de timp se află în mâinile lor, proiectând un dans de culori și lumini în semiobscuritate. Bulgări de timp, bulgări de iubire, bulgări de povești, bulgări de vise, bulgări de tandrețe… Sunt tot atâtea ilustrări ale dorințelor nerostite care înseninează copilăria, iar mai târziu existența cotidiană. Adesea, ceea ce își doresc oamenii cu ardoare se află în imediata lor apropiere.
La finalul piesei, l-am descoperit pe Matei Vișniec într-o ipostază mai puțin cunoscută publicului larg, aceea de interlocutor al micilor spectatori, cărora le-a mărturisit, cu candoarea bucuriei retrăite: ,,Tot timpul învăț lucruri noi de la copii.” Fără să spulbere vraja ficțiunii, i-a strecurat discret sub reflectoarele Teatrului, îndemnându-i să-și spună impresiile despre piesa vizionată, despre rolul regizorului și al actorilor, despre cum și-ar imagina ei continuarea dacă ar fi coautori ai părții a doua. Micii protagoniști inopinați, călăuziți de autor păreau că îi oferă universului darul său, bulgărele de timp reflectat în multiple virtualități. Poate că acum e vremea ca ,,cei mari” să fie treziți prin limbaje teatrale care le sună cunoscut, culese din memoria unui timp pierdut și regăsit.
Teatrul pentru Copii și Tineret ,,Merlin” Timișoara
Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama (poveşti de adormit copiii şi de trezit uşor părinţii) de Matei Vișniec
Regia artistică: Béres
László
Scenografia:
Bajko Attila
Costumele:
Szélyes Andrea
Muzica:
Cári Tibor
Coregrafia:
Mădălina Ghițescu Petre
Distribuția:
Jasmina Mitrici, Victoria Rusu, Ștefan Roman, Maria Gornic, Marko Adzic, Corina
Dohanici
Data premierei: 13 aprilie 2019
Photo credit: Alin Zelenco
Notă. Articol publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 55 (155), nr. 6 (643), iunie 2019
