Urmând tradiția (dar pe cale aeriană)

Una din așa-zisele lecții ale istoriei, de la romani încoace constă în a înțelege că popoarele mici și mijlocii, spre binele lor dacă pricep  aceasta, e recomandabil să se supună celor mari; dacă nu, riscă să se decimeze precum barbarii în numele unui patriotism și a unei vitejii, ambele  inutile; există popoare providențiale cum au fost întâi romanii al căror rol în univers l-a explicat clar, poetic și politologic Vergilius considerând pe bună dreptate că ai săi au venit în lume spre a-i apăra pe sărmani și a-i înfrunta pe trufași. Ce a rezultat vedem și azi, adică ne vedem (și) pe noi, europenii. Au urmat alți și alți mari, dar nu cât romanii, pentru ca azi să fie o adevărată trinitate a marilor; supunerea depinde de multe și nu prea. 

De exemplu, Ștefan – vodă cel Bun, ne spune Cronicarul, cunoscut pentru modul onorabil în care și-a ținut țara oarecum neatârnândă, în pragul morții, conștient că a fost o excepție, să nu-i spunem accident istoric în raport cu cei mari, „au lăsat cuvânt fiului său, lui Bogdan – vodă, să închine țara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor sunt mai înțelepți, și mai puternici, că el nu o va pute ține țara cu sabia, ca dânsul”.

Și astfel începe  o anume tradiție, fiul respectând sfatul tatălui și „au trimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat țara la turci”. Solul respectându-și misia „au început a închina : „Să trăiască împăratul și vizirul”; ce altceva putea să facă? Un alt postștefanian, Petru – vodă Rareș încarcerat,  prin nevasta sârboaică „au scris o carte sârbască la împăratu turcescu și la vizirul, cu rugăminte”. Fiind slobozit prin intervenția celor mari, „s-au dus la Poartă”. Aici, de dragul iubitului tron, acceptă ca Sultanul să sară călare peste el de trei ori: „l-au scos la câmpu și l-au culcat la pământ, învălit într-un harariu și l-au sărit împăratul de trei ori cu calul”. Evident, cum spune Tacitus, cei ajunși sus nu uită umilințele precedente, numai că, neputându-se răzbuna pe padișah, Petru se grăbește la a doua domnie să se răzbune pe un …popă oarecare „și au scos ochii popii și prietenilor acelor ce l-au gonit … prin târg pîn Piatră”.

Și Alexandru Lăpușneanu, reprimind  domnia la Poartă „să așeza mai cu temei în scaon la Iași, când au purces de la Poartă cu a doa domnie, dzicu să-l fi învățat turcii să taie boierii, să-i slăbască”. Aici am putea vorbi și de un sindrom al mandatului secund când, simțind că al treilea nu va mai veni, sindromaticul conducător își permite ceea ce se abținuse să facă înainte. Inclusiv combinațiile matrimoniale poartă pecetea Sublimei Porți, ca în cazul fetei lui Ilieș – vodă, care, prin ferman împărătescu, dusă la Țarigrad „au dat-o după un gramatic, anume Mavrocordat”.

Dar nu întotdeauna mersul la închinare  se încheia cu cele dorite, căci și cei mari cad în eroare uneori, ceea ce nu le scade însă din putere. Era clar că se va întâmpla ceva la Poartă lui Barnovschii – vodă, deși era însoțit de „mulți boieri și mazili și curteni”, căci a încetat să strănute nu la „sănătos, doamne și pre voia mării tale”, ci la premonitoriul „viermi, doamne”, rostit cine știe de care însoțitor de bine; turcii l-au decapitat, iar după anume semne (calul a început să sară până ce brusc a căzut fără suflare), au constatat  că „nevinovat au fost acest om” și, în înțelepciunea lor recunoscută și de Ștefan, „s-au căit pentru că l-au tăiat”; mai mult oricum nu aveau ce-i face.

Un inteligent domn supus s-a dovedit a fi și Vasilie – vodă „după ce au luat domnia de la Țarigrad”, încât „au plinit  atunce tustreli birurile de le-au trimis la Poartă. Și încă au rămas și lui Vasilie – vodă o mie de pungi de bani dobândă”.  Inclusiv aspectele privind urmașii se rezolvă tot la cei mari care însă par mai lucizi decât părintele; spre binele țării; la Poartă se constată că beizadeaua lui Radu – vodă e totuși prea jună, tata  fiind sfătuit să mai aștepte vreo trei ani după care urmașul va fi căftănit. Iubitorul tată a ploconit cât a putut, dar până la urmă a învins Vasilie cu mai multe pungi fiind pe placul Porții, nevolnicul tânăr murind în surghiun. Când să-l așeze domn din nou „slobozit din Edicula”, Vasilie trecu totuși la cele veșnice regretat de turci pentru dărnicia lui în pungi.

Alt „exemplu” ar mai fi Gheorghii Ștefan Vodă, de data aceasta închinător la „împăratu moschicesu, cu o cruce ferecată cu aur și cu pietre scumpe, cu patru sute de pungi de aur de bani. A murit acolo la Moscu”. Totuși „i-au adus oasăle lui la Moldova”, semn că, probabil patriotismul nu piere la conducători nici după moarte. Ghica vodă iarăși ajunge sus prin prietenia cu vizirul Chiupruli, după ce intră în Țarigrad, deși cam sună a poveste orientală.

Sunt doar câteva pilde doveditoare ale faptului că mersul la cei mari înainte de alegeri –  în ziua de azi – e o firească continuare a unei cutume de veacuri indiferent de cine va fi învingător; și e bine să nu se schimbe nimic (căci, înțelept spune Cronicarul Neculce, „că obiceiele cele noao fac răsipă țărilor și peire domnilor”) doar mijloacele de transport, desigur. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *