O călătorie în Argentina

 

Cioran, Depardieu, Borges. Am primit prima invitație de a merge la Buenos Aires în vara lui 2017. Gustavo Romero, un tînăr filosof argentinian, ținea să mă cunoască după ce citise Influencias culturales francesas y alemanas en la obra de Cioran, cartea mea tradusă din franceză în spaniolă de Liliana Herrera. Și fiindcă era în relații apropiate cu organizatorii festivalului La Noche de la Filosofia, m-a inclus pe lista preliminară pentru ediția din 2018, alături de filosofi din Franța, Spania, Germania și Argentina. Aproape că îmi dădusem acordul de a merge la Buenos Aires în iulie 2018, impresionat de calitatea participanților la primele trei ediții ale acestei întîlniri dedicate filosofiei, cînd Tomàs Abraham, cu care mă împrietenisem la începutul lui 2017, mi-a propus să fiu invitatul Ministerului Culturii din Argentina în cadrul unui proiect dedicat prezentării Timișoarei. La început, am încercat să-mi programez călătoria la Buenos Aires în așa fel încît să ajung și la La Noche de la Filosofia, dar să accept și sugestia lui Tomàs. În cele din urmă, din pricina dificultăților apărute, am decis să-l las pe Tomàs să se ocupe de organizarea sejurului meu argentinian. După numeroase discuții purtate de-a lungul toamnei lui 2017, am stabilit datele călătoriei : plecare din Timișoara în 30 octombrie 2018, întoarcere de la Buenos Aires în 10 noiembrie 2018.

Din cîte îmi spusese Tomàs, Ministerul Culturii din Argentina pregătise un program care cuprindea, pe lîngă activitățile de la Buenos Aires, vizitarea cascadelor de la Iguazú și o trecere prin Patagonia. Însă, din pricina crizei financiare izbucnite în Argentina, au fost impuse severe măsuri de austeritate, iar Ministerul Culturii a fost desființat, fiind inclus în imensul Minister al Educației, Culturii, Științei și Tehnologiei. Din acest motiv, s-a renunțat la călătoriile în interiorul Argentinei și totul s-a întîmplat la Buenos Aires.

Pentru că am fost întrebat ce mi-ar plăcea să fac cu ocazia celor aproape două săptămîni pe care urma să le petrec la Buenos Aires, am ales să organizez primul colocviu dedicat operei lui Cioran desfășurat vreodată în Argentina. Am cerut să mi se pună la dispoziție doar un spațiu corespunzător, urmînd ca eu să-i conving pe prietenii mei cioranieni din întrega lume să participe la această întîlnire. Tomàs s-a întîlnit cu Alberto Manguel, directorul Bibliotecii Naționale a Argentinei, și a obținut pentru colocviul nostru amfiteatrul Borges, o sală cu 200 de locuri. Am trimis 16 invitații, pe care le semnase, la rugămintea mea, Alberto Manguel. 12 cioranieni au acceptat inițial invitația. Apoi, pentru că n-au obținut finanțarea necesară din partea universităților la care sînt afiliați, au mai rămas 10. În final, cu cîteva zile înainte de colocviu, din pricina unor întîmplări cvasi-rocambolești, au mai rămas 5. Între timp, Alberto Manguel demisionase din pricina crizei financiare din Argentina.

Colocviul a avut loc în 1 noiembrie. Am avut emoții, fiind convins că sala pe care o obținuse Tomàs era mult prea mare. Nu mă așteptam să găsim la Buenos Aires mai mult de 30 sau 40 de persoane interesate de opera lui Cioran. La intrarea în amfiteatru, m-au întîmpinat imense fotografii cu Borges orb. În jurul lor, mișcările precipitate ale celor care voiau sau să fie fotografiați fotografiind fotografiile cu Borges, sau să se lase fotografiați lîngă fotografiile cu Borges. Am luat agitația lor ca pe un semn de bun augur. Și nu m-am înșelat : în sală erau 154 de oameni, așa cum mi-a șoptit entuziasmată o doamnă de la Ambasada României care apucase să-i și numere. I-am îmbrățișat pe prietenii mei cioranieni, am salutat-o pe doamna ambasador Carmen Podgorean, am schimbat cîteva cuvinte cu doamna Alina Diaconu, scriitoarea argentiniană de origine română despre care aflasem în urmă cu trei ani din prezentarea hispanistului Luca Cerullo la colocviul Cioran de la Napoli. În timp ce vorbeam și dădeam din mîini, așa cum fac de obicei, am văzut o doamnă cu trăsături asiatice, îmbrăcată în alb și purtînd imenși ochelari de soare negri care se apropia de grupul nostru. Mă întrebam cine putea fi, cînd doamna Diaconu m-a rugat s-o urmez și m-a condus spre ea. „Permiteți-mi să v-o prezint pe Maria Kodama”. Trebuie să fi tresărit de uimire, căci nu m-aș fi așteptat nici în ruptul capului s-o descopăr în sală tocmai pe văduva lui Borges. În timp ce rosteam cîteva cuvinte în franceză, mulțumindu-i Mariei Kodama pentru că venise să ne asculte, îmi spuneam că întrega mea călătorie părea să fie sub semnul lui Borges : colocviul se desfășura la Biblioteca Națională a Argentinei, unde Borges fusese director timp de 18 ani, invitațiile fuseseră semnate de Alberto Manguel, care îi citise lui Borges atins de orbire între 1964 și 1968, colocviul avea loc în amfiteatrul Borges, moderatorul întîlnirii era Tomàs Abraham, care îl cunoscuse pe Borges și îl invitase la cursurile sale, iar în primul rînd al sălii se afla văduva lui Borges. Aveam să descopăr în timpul șederii mele la Buenos Aires că urmele lui Borges aveau să mă întîmpine peste tot.

După cele aproape trei ore ale colocviului, am stat de vorbă cu oamenii care voiau să mă felicite sau să îmi ceară diverse informații despre România. Prima persoană care s-a apropiat de mine a fost o tînără cu un zîmbet cald îmbrăcată în albastru. Bănuiam că e din oraș și am fost surprins auzind-o că vorbește românește. Am întrebat-o cum de a ajuns la Buenos Aires. Mi-a răspuns că locuiește la Montevideo și a venit special ca să asiste la colocviu. Văzînd că sînt impresionat, a adăugat : „Sînt din orașul dumneavoastră”. „A, de la Timișoara”, am îngăimat eu. „Nu, de la Arad”, a continuat, arătîndu-mi astfel că-mi studiase biografia. Mi-a povestit apoi că terminase filosofia la Cluj și făcea un masterat în istoria teatrului la Montevideo, lucrînd în paralel ca profesoară de engleză. Am aflat că o cheamă Monica. I-am povestit despre ea doamnei ambasador Podgorean, care mi-a mărturisit că nu se aștepta să avem în public pe cineva venit tocmai din Uruguay, fiindcă așa ceva nu se mai întîmplase niciodată.

A urmat o doamnă cu care am vorbit în spaniolă. Doamna Dinescu, așa cum mi-a spus că se numește, provenea dintr-o familie românească stabilită în urmă cu trei generații în Argentina. Nu mai știa românește, dar era interesată de tot ce avea legătură cu țara de origine a bunicilor săi. Mi-a mărturisit că ar vrea să vizite România, însă că îi este teamă de drumul atît de lung. A intervenit o doamnă plină de vervă care m-a abordat într-o limbă română foarte expresivă. Locuise o vreme la București și plecase în Argentina după terminarea studenției. Lucrase la Buenos Aires ca traducătoare din engleză și franceză. Mi l-a arătat pe domnul care o acompania și mi-a spus : „E soțul meu, el e italian, și sîntem căsătoriți de 58 de ani”. N-am putut decît s-o felicit. După această doamnă în vîrstă plină de energie, am fost felicitat de o tînără cu un pic de accent ardelenesc. Studiase istoria la Cluj, iar acum era psihanalistă în Argentina, fiind căsătorită cu fostul procuror general al provinciei Buenos Aires, un domn extrem de distins care o și însoțise la colocviu.

După ce am stat de vorbă și cu o doamnă de la Biblioteca Națională a Argentinei, care m-a anunțat că întregul colocviu a fost filmat și va putea fi văzut pe Youtube, am primit o invitație de a merge la San Isidro din partea Susanei, vara lui Tomàs, psihanalistă născută la Timișoara în 1946. Am acceptat inițial, însă pînă la urmă aveam să fiu nevoit să contramandez călătoria din pricina programului extrem de încărcat de la Buenos Aires. Lumea începuse să plece, credeam că pot să rămîn cu Tomàs ca să discutăm despre programul din ziua următoare cînd s-au apropiat de mine o doamnă de vreo 35 de ani și un domn de circa 40 de ani. Domnul m-a felicitat cu multă căldură, adăugînd că și soției lui i-a plăcut foarte mult conferința mea chiar dacă ea nu înțelege nici un strop de franceză. Mirat, am întrebat cum a fost posibil. Doamna n-a mai așteptat explicațiile ezitante ale soțului ei și a început să-mi spună plină de entuziasm că nu a avut nevoie să înțeleagă ce spuneam fiindcă a fost fascinată de modul în care am citit și mai ales de muzicalitatea francezei mele. Apoi, a început să strige : „Tu eres un genio ! Tu eres un genio!”. Stupefiat, mă întrebam cum aș putea să fiu un geniu dacă biata femeie nu înțelesese nici măcar o iotă. N-a fost nevoie să scot vreun cuvînt, fiindcă ea mi-a înțeles uluirea și a răspuns imediat întrebării care mi se citea pe chip : „Atitudinea ! Atitudinea !”. „Și, în plus, a continuat, semeni foarte bine cu Gérard Depardieu”. N-am mai putut să mă stăpînesc, am izbucnit în rîs, și asta nu doar pentru că totul mi se părea nespus de comic, ci și fiindcă mi-am amintit, și i-am și povestit, că aceeași comparație fusese făcută pentru prima dată în urmă cu 21 de ani de către o vietnameză pe care o cunoscusem la un restaurant studențesc de la Paris…

Necronomicon. Lovecraft a scris în 1927 povestirea History of the Necronomicon, care a fost publicată abia în 1938, la circa un an după moartea lui. Ea a devenit unul dintre cele mai citite texte în rîndul amatorilor de ocultism, fiindcă descrie istoria unei cărți blestemate, Al Azif, scrisă în arabă de poetul nebun Alhazred în secolul al VIII-lea și tradusă în greacă în anul 950 de Theodorus Philetas cu titlul Necronomicon. Cel care o citește e expus unor mari primejdii, fiind în pericol să-și piardă mințile sau chiar să-și găsească sfîrșitul. Pentru a-i feri pe eventualii curioși de puterea ei malefică, Patriarhul Constantinopolului Mihail I Cerularie ar fi poruncit să fie arsă în anul 1050, iar Papa Grigore al IX-lea ar fi trecut-o pe lista cărților interzise în 1232. Cu toate acestea, ediții latinești ale ei ar fi continuat să apară în Germania și Spania, iar o ediție grecească ar fi fost tipărită în Italia. John Dee ar fi tradus-o in engleză, dar versiunea lui n-ar fi fost niciodată publicată și din ea ar fi s-ar fi păstrat doar cîteva fragmente. Potrivit istorisirii lui Lovecraft, ar mai exista doar cîteva copii ale primei ediții din Necronomicon, unele dintre acestea fiind în posesia unor particulari care sînt tocmai personajele altor povestiri ale sale, în vreme ce patru exemplare s-ar găsi la British Museum, Biblioteca Națională a Franței, Widener Library a Universității Harvard, Universitatea din Buenos Aires, iar un al cincilea exemplar ar fi păstrat la ficționala Universitatea Miskatonic din ficționalul oraș Arhkam din Massachusetts, acolo unde s-ar mai afla și o traducere latinească a cărții publicată în Spania în secolul al XVII-lea.

Lovecraft s-a jucat cu imaginația cititorilor săi, amuzîndu-se probabil să-și inchipuie reacțiile pasionaților de ocultism în fata așa-ziselor lui revelații. El nu s-a mărginit la scrierea acestei povestiri în care descrie istoria Necronomicon-ului, ci a continuat să trimită la cartea blestemată și în alte texte precum At the Mountains of Madness, The Dunwich Horror, The Case of Charles Dexter Ward, The Diary of Alonzo Typer. În plus, apropiați și admiratori ai săi, precum Clark Ashton Smith și August Derleth, au citat cartea în scrierile lor, contribuind la crearea impresiei că ea trebuie să fie reală. Nici Borges nu s-a putut abține să nu ia parte la această subtilă operațiune de inducere în eroare și, pe cînd era director al Bibliotecii Naționale a Argentinei, a scris fișa Necronomicon-ului, ca și cum volumul s-ar fi aflat cu adevărat în cataloagele bibliotecii, reușind să adîncească și mai mult misterul, mai ales că și fișa cu pricina a dispărut doi ani mai tîrziu.

Cei care n-au încetat să creadă că Necronomicon-ul există, chiar dacă el e de negăsit la Buenos Aires, au lansat ipoteza că pînă și orbirea lui Borges n-ar fi decît o dovadă în plus că volumul blestemat e real și Jorge Luis și-ar fi pierdut vederea tocmai fiindcă l-ar fi citit. Unii dintre ei au mers chiar mai departe, socotind că tomul malefic ar fi fost ascuns de Borges în tunelurile subterane sau în pivnițele din jurul fostului sediu al Bibliotecii Naționale pentru a-l pune la adăpost atît de curiozitatea febrilă a bibliofililor cît și de curiozitatea funestă a adoratorilor lui Satan. Alții au pretins că ar fi fost pierdut cu ocazia mutării bibliotecii în noul sediu din cartierul Recoleta, prilej cu care ar fi dispărut un camion plin cu cărți. Pentru toți aceștia, faptul că volumul nu e de găsit în depozite nu e deloc o dovadă că el nu există.

Cei care au vrut să le dea o mînă de ajutor partizanilor credinței în existența reală a Necronomicon-ului au început să studieze istoria Bibliotecii Naționale a Argentinei. Au observat astfel destul de rapid că trei dintre cei mai importanți directori ai bibliotecii, cu toții remarcabili oameni de litere, și-au pierdut vederea în timpul mandatului : José Mármol, director între 1858 și 1871, Paul Groussac, director între 1885 și 1929, Jorge Luis Borges, director între 1955 și 1973. În plus, doi dintre ei, adică Groussac și Borges, deși și-au exprimat prin testament voința de a fi înmormîntați în cimitirul Recoleta, au ajuns să fie îngropați în altă parte. Din perspectiva savanților fascinați de coincidențe și mistere, toate aceste fapte nu erau decît noi dovezi că Mármol, Groussac și Borges citiseră Necronomicon-ul…

Cimitirul Recoleta. Am ajuns pentru prima dată la Luvru la începutul lui octombrie 1995 condus de Oana Sălișteanu. Încercam să ne descurcăm în labirintul muzeului, căutînd să ajungem la sălile dedicate picturii italiene. Oana a fost abordată de un american ce părea complet dezorientat și care mi-a dat impresia că o întreabă cu ultimele puteri : „Where is David ?”. Răspunsul ei a venit prompt și nemilos : „In Florence”. N-am mai avut timp să-l consolăm pe bietul bărbat uluit, ne-am grăbit să găsim tablourile lui Sasetta, mai ales Le bienheureux Ranieri délivre les pauvres d’une prison de Florence, pe care Oana ținea neapărat să-l văd.

Ceva asemănător mi s-a întîmplat pe cînd mă plimbam prin cimitirul Recoleta din Buenos Aires. De data asta, un tînăr cu aspect scandinav m-a întrebat la fel de abrupt : „Where is Borges ?”. Aproape scuzîndu-mă pentru vestea proastă pe care eram nevoit să i-o dau, am șoptit : „In Geneva”. Însă dacă în cazul bietului american de vină era doar ignoranța, de data aceasta lucrurile erau ceva mai complicate, fiindcă Borges își dorise cu adevărat să fie înmormîntat în cimitirul Recoleta. Bioy Casares a povestit despre numeroaselor lor plimbări prin cimitir în timpul cărora se amuzau să-și imagineze care vor fi personajele ilustre din istoria Argentinei cu care urmau să se împrietenească după moarte. Și nu le era deloc ușor să aleagă, căci cimitirul adăpostește 29 de președinți ai Argentinei, 100 de guvernatori ai diverselor provincii ale țării, 200 de eroi ai Independenței plus politicieni, bancheri, militari, sculptori, boxeri, automobiliști, atleți, pictori, sculptori, cîntăreți, actori, poeți etc. Însă Borges a murit la Geneva și a fost îngropat în cimitirul Regilor, acolo unde sînt înmormîntați Calvin, Musil, Denis de Rougemon, Jean Piaget și Sophie, fiica lui Dostoievski. În tinerețe, Borges a și scris un poem despre cimitirul Recoleta, publicat în volumul din 1923 Fervor de Buenos Aires:

LA RECOLETA

 

Convencidos de caducidad
por tantas nobles certidumbres del polvo,
nos demoramos y bajamos la voz
entre las lentas filas de panteones,
cuya retórica de sombra y de mármol
promete o prefigura la deseable
dignidad de haber muerto.
Bellos son los sepulcros,
el desnudo latín y las trabadas fechas fatales,
la conjunción del mármol y de la flor
y las plazuelas con frescura de patio
y los muchos ayeres de la historia
hoy detenida y única.
Equivocamos esa paz con la muerte
y creemos anhelar nuestro fin
y anhelamos el sueño y la indiferencia.
Vibrante en las espadas y en la pasión
y dormida en la hiedra,
sólo la vida existe.
El espacio y el tiempo son formas suyas,
son instrumentos mágicos del alma,
y cuando ésta se apague,
se apagarán con ella el espacio, el tiempo y la muerte,
como al cesar la luz
caduca el simulacro de los espejos
que ya la tarde fue apagando.
Sombra benigna de los árboles,
viento con pájaros que sobre las ramas ondea,
alma que se dispersa en otras almas,
fuera un milagro que alguna vez dejaran de ser,
milagro incomprensible,
aunque su imaginaria repetición
infame con horror nuestros días.
Estas cosas pensé en la Recoleta,
en el lugar de mi ceniza.

Ținînd seama de dorința lui de a fi îngropat la Recoleta, dar și de faptul că Bioy Casares e înmormîntat acolo, că tot acolo se află Silvina Ocampo, soția lui Bioy Casares, precum și sora ei, Victoria Ocampo, la fel ca întreaga familie a lui Borges (tatăl, mama și sora), a fost lansată o campanie susținută de mai mulți intelectuali argentinieni pentru aducerea cenușei lui Borges la cimitirul Recoleta. Însa Maria Kodama s-a opus, așa că nu s-a putut face nimic, Borges a rămas la Geneva.

Dacă ar fi fost înmormîntat la Recoleta, Borges ar fi putut să-și aleagă și alți parteneri de discuție după moarte, n-ar fi fost nevoit să se mărginească numai la celebritățile vieții publice argentiniene. De-a lungul celor aproape 200 de ani care s-au scurs de la crearea cimitirului, în cele 4780 de cavouri au fost îngropate circa 350 000 de persoane, așa cum arată scriptele ținute cu rigurozitate de către administrație. Printre acestea se numără și destui excentrici necunoscuți în rîndul cărora trebuie trecut și David Alleno, un îngrijitor de morminte care a lucrat 30 de ani la Recoleta. Fiind fascinat de frumusețea statuilor și a monumentelor funerare pe care le vedea zilnic, singura lui dorință a fost aceea de avea și el un cavou în cimitirul în care își petrecea aproape tot timpul. A economisit zeci de ani ca să strîngă suma necesară cumpărării unui loc de îngropăciune, însă eforturile sale ar fi fost zadarnice dacă hazardul nu i-ar fi dat o mînă de ajutor : fratele lui a cîștigat o sumă importantă la loterie și a împărțit-o cu familia. Lui David Alleno i-au revenit destui bani ca să se poată îmbarca pe un vapor ce pleca spre Europa cu destinația Genova. A mers glonț la unul dintre cei mai renumiți sculptori ai orașului, i-a lăsat o fotografie în care apărea cu uneltele lui de la cimitir și i-a cerut ca, pornind de la aceasta, să-i facă o statuie în mărime naturală. A așteptat pînă cînd totul a fost gata, și-a luat statuia și s-a urcat din nou pe vapor. Ajuns la Buenos Aires, a cumpărat parcela de pămînt de care avea nevoie în cimitirul Recoleta, și-a amplasat monumentul și, mulțumit că reușise să facă exact ce-și dorise, și-a anunțat demisia din slujba lui de îngrijitor de morminte. Dornic să-și ia în posesie cît mai curînd cavoul, s-a dus acasă și s-a împușcat. Sfîrșitul lui i-ar fi plăcut probabil lui Borges, mai ales că ar fi putut să-i amintească de sfîrșitul lui Philip Mainländer, unul dintre filosofii care-l fascinaseră. Acesta s-a spînzurat la vîrsta de 34 de ani de îndată ce și-a văzut tipărită cartea, Die Philosophie der Erlösung, socotind că singurul scop pe care îl avusese în viață fusese atins. Unele surse spun chiar că Mainländer s-ar fi urcat pe maldărul de exemplare primite de la tipografie ca să reușească să-și pună ștreangul de gît…

Ghizii ce se arată oricînd pregătiți să te conducă pe aleile din cimitirul Recoleta povestesc cu nedisimulată voluptate despre cele mai vestite dintre fantomele ce-și fac veacul pe acolo, descriindu-le în detaliu capriciile și umorile, chiar dacă unele dintre acestea riscă să le fie fatale celor care se întîmplă să le fie martori. În general, poveștile sînt pline de romantism, de parcă ar fi fost scrise cu scopul de a fi publicate în revistele pentru femei de care sînt înțesate chioșcurile de ziare, chiar dacă unele dintre ele sînt asezonate și cu o seamă de elemente horror pentru a le da o anumită culoare locală. Există puține șanse ca aceste povești să fi fost pe placul lui Borges. Însă, în ciuda modestului gust literar al ghizilor din Recoleta, ei spun uneori, din nebăgare de seamă, și unele lucruri fascinante, care n-ar fi trebuit să figureze probabil în discursul lor conceput pentru amuzarea turiștilor. Am auzit astfel că insistau, fără a putea să dea mai multe explicații, asupra faptului că cimitirul e păzit în permanență de 80 de pisici care îi dau tîrcoale cu o anumită lentoare, părînd să îndeplinească o misiune ce le-a fost încredințată de o putere necunoscută. Pisicile sînt mereu 80, așa cum membrii Academiei Franceze sînt mereu 40 la număr. Eu n-am văzut nici picior de pisică și nu pot să spun că asta mi-a displăcut, cunoscută fiind senzația de nesiguranță pe care o încerc în prezența neamului mîțelor. Mi-am spus că pisicile trebuie să-și facă apariția numai după lăsarea întunericului, așa cum ne povestește Gaston Maspero că se întîmpla în Egipt, în apropiere de Karnak. În nopțile fără lună, se arăta o pisică gigantică ai cărei ochi ardeau ca două sfere de foc – nefericiții care o întîlneau nu puteau să se smulgă de sub puterea hipnotică a acestei priviri, fiind siliți să se arunce într-un lac din apropiere și să se înece. În nopțile cu lună plină, pisica nu se mai arăta și în locul ei putea fi văzută o femeie superbă îmbrăcată într-o tunică albă ce-i acoperea cu greu coapsele. Vocea ei blîndă îi atrăgea irezistibil pe tinerii ce se nimereau prin preajmă, iar de îndată ce erau seduși de trupul ei perfect și îi acceptau îmbrățișările, sfîrșeau strangulați. Poate că abia această legendă i-ar fi plăcut lui Borges…

Evita. Am zărit prima imagine a Evei Peron din mașina ambasadei României care mă ducea spre hotelul Salles. Doamna ambasador Podgorean mi-a explicat că este vorba despre un portret în oțel realizat pe fațada dinspre sud a clădirii Ministerului Dezvolării Regionale și Sănătății intitulat „Eva”. Am aflat apoi că și pe fațada dinspre nord există un alt portret al Evitei, „Eva de los humildes”, pe care aveam sa-l văd în timpul plimbărilor pe Avenida 9 de Julio. Credeam că ambele portrete trebuie să fi fost realizate imediat după moartea Evei Peron, adică în 1952 sau 1953, însă mi s-a spus că erau relativ recente, din anul 2011, din timpul președinției Cristinei Kirchner. Nici clădirea ministerului nu mi-a lăsat o impresie prea bună, fiindcă stilul brutalist în arhitectură  n-a reușit niciodată să mă convingă, și nici portretul Evitei, care m-a făcut să cred că văd portretul Anei Pauker construit din decorațiuni de Crăciun. După această primă întîlnire cu Evita, au urmat imaginile ei descoperite pe posterele și tricourile de diferite mărimi ce puteau fi găsite la tarabele și chioșcurile de ziare de la orice colț de stradă. Evita pe care o descopeream nu mai semăna cu Ana Pauker, ci, rînd pe rînd, fie cu celebre actrițe sau jucătoare de tenis de care-mi aminteam din copilărie, fie cu ultracompetentele șefe de cabinet ale unuor guverne din țările nordice. Jovială, carismatică, iubitoare sau, pe de altă parte, concentrată, compătimitoare, competentă. Așa o vedeam pe Evita și nu știam dacă o vedeam bine.

În timp ce-i căutam mormîntul în cimitirul Recoleta, mi-am amintit despre refuzul autorităților argentiniene de a permite folosirea Casei Rosada în timpul realizării filmului lui Alan Parker Evita din pricina temerilor că viziunea care s-ar putea desprinde din această peliculă ar putea să fie una nerespectuoasă pentru o figură atît de iubită în Argentina. În consecință, scena discursului final al Evitei a fost filmată la Budapesta, acolo unde nimeni n-a ieșit în stradă pentru a cere moartea regizorului. Eu am văzut filmul în 1997 la Paris și mi s-a părut onorabil, însă asta nu m-a făcut să înțeleg mai bine ce se întîmplase cu Evita. După numeroase încercări nereușite, am dat peste cavoul familiei Duarte în care se găsește trupul îmbălsămat al Evei Duarte Perón. E un cavou la fel ca toate celelalte cavouri din apropiere și nimeni n-ar putea să bănuiască că ascunde o poveste incredibilă. În 1952, după moartea Evitei la vîrsta de 33 de ani, care a reprezentat un șoc pentru argentinienii de rînd, pentru care ea căpătase trăsăturile unei sfinte, Perón a decis că trupul ei trebuie îmbălsămat, urmînd a fi găzduit ulterior de un monument funerar de dimensiuni mai mari decît Statuia Libertății. Medicul spaniol Pedro Ara, profesor de anatomie patologică, s-a ocupat de îmbălsămarea trupului Evitei, înlocuindu-i sîngele cu glicerină și realizînd timp de mai bine de un an o seamă de alte proceduri laborioase pentru a da cadavrului aspectul unei adevărate opere de artă. După terminarea îmbălsămării, trupul a fost păstrat la sediul celui mai important sindicat argentinian, Confederația Generală a Muncii, în așteptarea finalizării monumentului funerar ce trebuia să-l adăpostească. Însă militarii care au preluat puterea în urma loviturii de stat din 1955 se temeau de forța simbolică a trupului îmbălsămat al Evitei, așa că dictatorul Aramburu a ordonat ca acesta să fie răpit. Un comando al armatei l-a preluat de la sediul CGT și l-a ținut ascuns timp de mai multe luni de zile într-o camionetă parcată cînd în depozitele armatei, cînd pe diferite străzi din Buenos Aires. Unele surse istorice susțin că ofițerul însărcinat cu buna desfășurare a operațiunii ar fi ținut pentru o vreme sicriul cu cadavrul Evitei chiar în biroul său, ceea ce i-ar fi provocat în cele din urmă o cădere nervoasă. În urma problemelor apărute, s-a hotărît scoaterea cadavrului Evitei din Argentina. În 1957, el a fost transportat în secret și sub un nume fals într-un sicriu îmbarcat pe un vapor care mergea la Genova, fiind îngropat ulterior la Milano. Pentru a ascunde urmele acestei operațiuni, ar fi fost făcute trei copii de ceară ale cadavrului care ar fi fost înmormîntate în Belgia, Republica Federală Germania și într-un alt oraș din Italia. În 1970, un comando peronist l-a răpit pe fostul dictator Aramburu, care se retrăsese din politică, și a amenințat că îl va ucide dacă nu îi va fi predat cadavrul Evitei. S-a încercat readucerea cadavrului în Argentina, însă operațiunea a durat prea mult si Aramburu a fost ucis. Cadavrul Evitei a fost exhumat abia în 1971 de la Milano și i-a fost predat lui Perón, care se afla în exil în Spania. El avea să fie adus în Argentina abia în 1974, după moartea lui Perón, conform instrucțiunile Isabelei Perón, care devenise președinte al Argentinei. Păstrat o vreme la Quinta de Olivos, sediul oficial al Președinției argentiniene, în așteptarea construirii monumentului funerar proiectat încă de la moartea Evitei, cadavrul a fost în cele din urmă restituit familiei după lovitura de stat militară din 1976. Îi lipsea doar un deget, care fusese tăiat intenționat, nasul era puțin zdrobit, iar pe frunte se zărea o zgîrietură. A fost înmormîntat în cimitirul Recoleta în condiții speciale de siguranță, sub mai multe straturi de beton, tocmai pentru ca o altă răpire să fie imposibilă.

Ateneo Grand Splendid. Cea mai frumoasă librărie din lume se găsește pe Avenida Santa Fe din Buenos Aires la numărul 1860. Clădirea a adăpostit inițial un teatru inaugurat în anul 1919, apoi un celebru post de radio și, în cele din urmă, un cinematograf. A fost transformată în librărie abia în anul 2010, în urma unor lucrări care au reușit să mențină frumusețea clădirii vechiului teatru, adaptînd-o însă pentru a primi sute de mii de cărți într-o ambianță plină de rafinament. Potrivit spuselor doamnei ambasador Podgorean, librăria are în stoc circa 120 000 de titluri și vinde aproape 800 000 de cărți pe an. Vinerea și sîmbăta e deschisă pînă la miezul nopții, iar în restul zilelor săptămînii pînă la zece seara. Am ajuns s-o văd într-o zi de sîmbătă, undeva după 22,30. În librărie se mai aflau cel puțin 100 de persoane. Am mers țintă la bogatul raion de filosofie, curios să compar ceea ce aveam să găsesc aici cu ceea ce știam că se poate cumpăra în librăriile de la Paris, Roma, Napoli, Barcelona, Lisabona, Praga sau Viena. N-am avut nici o surpriză : Marx, Gramsci, Foucault, Badiou, Milner, Agamben, Deleuze, Sloterdijk plus cîțiva filosofi argentinieni pe care îi cunoșteam doar din cărțile lui Tomàs Abraham.

Ateneo Grand Splendid e librăria-muzeu, librăria în care intră nu numai cei interesați de cărți, ci și turiștii care vor doar să fotografieze minunățiile aflate în interior. Însă, pe lîngă ea, la Buenos Aires mai există încă 734 de librării, ceea ce plasează orașul pe primul loc în lume la numărul de librării raportat la numărul de locuitori. La Buenos Aires sînt 25 de librării la 100 000 de locuitori. Hong Kong, care e pe locul doi în acest clasament, are 22 de librării la 100 000 de locuitori. La tîrgul de carte organizat anual la Buenos Aires participă 1 200 000 de oameni. La aproape toate chioșcurile de ziare pot fi cumpărate cărțile unor mari filosofi ai tradiției occidentale în ediții cartonate care costă în jur de 10 dolari. În timpul celor aproape două săptămîni cît am stat la Buenos Aires, am văzut de nenumărate ori ediții din Schelling, Fichte, Kant, Spinoza, Toma d’Aquino, Bergson, Wittgenstein, Sartre și Betrand Russell lîngă ziarele La Nacion, Clarín sau Perfil. În plus, exact așa cum se întîmplă la Paris de circa un an, la fiecare chioșc de ziare putea fi găsită o colecție dedicată celor mai mari matematicieni din istorie din care apăruseră cinci titluri pînă la sosirea mea în Argentina.

FOTOGRAFII DE MONICA REVENCU

Pînă și oamenii străzii păstrau o anumită legătură cu cărțile : doamna Podgorean mi-a povestit că a văzut în mai multe rînduri oameni fără adăpost ghemuiți lîngă vitrinele strălucitoare ale unor magazine de lux ca să poată citi la lumina care venea dinspre ele. Am văzut eu însumi un om al străzii care vindea cărți vechi pe una dintre străzile mitice ale orașului, Avenida Corrientes, și care citea, în așteptarea posibililor cumpărători, un roman de dragoste.

Tomàs Abraham. Născut în 5 decembrie 1946 la Timișoara într-o familie evreiască vorbitoare de limbă maghiară, Tomàs Abraham a ajuns în 1948 în Argentina. Traumatizați de vremurile cumplite trăite în timpul războiului, cînd au scăpat mai degrabă din întîmplare de trimiterea în lagărele de exterminare naziste, în care au fost ucise toate rudele lor din Transilvania, părinții lui au înțeles că nici regimul comunist care se instalase nu va aduce nimic bun, așa că au plecat la Buenos Aires, unde se stabilise sora tatălui său. Tomàs Abraham a rămas în Argentina pînă la lovitura de stat din 1966 cînd a hotărît să plece la Paris pentru a scăpa de măsurile luate de guvernul militar împotriva militanților de stînga. A făcut studii de filosofie și sociologie la Universitatea din Vincennes, avîndu-i ca profesori, printre alții,  pe Althusser, Foucault, Deleuze și Alain Badiou. După terminarea studiilor de la Paris, a locuit o perioadă în Japonia. Revenind în Argentina, a devenit profesor la Universitatea din Buenos Aires. Volumele sale de eseuri scrise într-un stil alert și intens subiectiv, precum și implicarea lui în viața publică din Argentina l-au transfomat în una dintre cele mai importante figuri ale intelectualității din America de Sud.

L-am întîlnit pe Tomàs Abraham în primăvara lui 2017 la Timișoara. De la prima noastră discuție, am simțit o simpatie extraordinară pentru energia angajamentelor lui publice și pentru magnifica vehemență etică de care dădea dovadă. Chiar dacă sursele noastre filosofice erau diferite, chiar dacă gînditorii pe care îi prețuiam nu erau întotdeauna aceiași, chiar dacă dezacordurile noastre cordiale au persistat, asta nu m-a împiedicat să recunosc îndreptățirea punctelor lui de vedere și să admir vivacitatea stilului său. Ajungînd la Buenos Aires, am descoperit că remarcabila vitalitate a gîndirii lui împrumutase ceva din atmosfera trepidantă a orașului, din magnetismul acelui mixaj perfect între senzualitate, rafinament și culoare.

Cum muncesc argentinienii. Obelisco, monumentul emblematic al orașului Buenos Aires, care măsoară 67,5 metri, a fost construit în anul 1936 în doar 31 de zile. Eram convins că această incredibilă reușită trebuie să fi fost doar o excepție într-o istorie plină de amînări și eșecuri. Mi-au mai fost oferite și alte exemple de monumente sau lucrări publice terminate într-un timp foarte scurt, însă ele nu m-au convins, le-am socotit nerelevante, fiindcă prejudecățile mele despre benefica lentoare latino-americană erau mai puternice. Mi-am schimbat complet părerea despre muncitorii argentinieni abia cînd i-am văzut pe viu, mișunînd în toate părțile cu o precizie și o energie care mă uluiau, fără timpi morți, fără priviri în gol, fără glume nesărate, de parcă salvarea sufletului lor ar fi depins de mișcările lor din fiecare clipă. Iar ultimele rezerve mi-au fost spulberate într-o duminică, în 4 noiembrie, aproape de miezul nopții, cînd am văzut camioanele care ieșeau de pe șantierul dintre Puerto Madero și Casa Rosada, iar în spatele lor am zărit zeci de muncitori care lucrau fără să scoată vreun cuvînt.

La noi, la Timișoara, e cu totul altfel. Balconul apartamentului în care locuiesc dă chiar spre curtea școlii unde învață Vlăduț, fiul meu. În urmă cu vreo șase luni, s-a hotărît refacerea terenului de sport care ocupă o jumătate din curtea școlii. Echipa de muncitori aleasă pentru realizarea lucrărilor venea în fiecare dimineață la ora 9. Inginerul, care dirija totul, apărea ceva mai tîrziu, se așeza pe o bancă, scotea o carte și citea plesnind de mulțumire. Muncitorii, plini de respect, se ascundeau la umbră, ca să nu-i tulbure lectura, și își foloseau în voie telefoanele. La ora 14, inginerul își așeza tacticos cartea în geantă, muncitorii își puneau telefoanele în buzunare și se apucau de lucru. Terminau exact după trei ore, la 17 fix.

Ficuși. Fascinația mea pentru arborii foarte bătrîni datează, probabil, din 1996, cînd am descoperit lîngă Biserica Saint Julien le Pauvre cel mai bătrîn copac din Paris, un salcîm plantat în 1601 de către Jean Robin, grădinarul lui Henric al IV-lea. Am continuat să caut copaci speciali și, de fiecare dată cînd ajung la Paris, trec prin Jardin des Plantes ca să văd cedrul libanez plantat în 1734 de Jussieu și platanul occidental plantat în 1785 de Buffon. În Jardin des Plantes mai există încă alți trei copaci foarte bătrîni, un salcîm din 1636, un terebint din 1702 și un salcîm japonez din 1747. Am găsit și în Parcul Montsouris un fag din 1875, însă el a fost tăiat în 2011 din pricina unei boli care îl adusese în pragul prăbușirii. Am descoperit un alt copac splendid pe insula Kampa, un platan din 1798 înalt de 34 de metri pe care merg să-l văd de fiecare dată cînd ajung la Praga. În 2011, pe cînd îi priveam pe puștii care jucau fotbal pe un teren improvizat pe o terasă a cetății din Dubrovnik, am dat peste un ficus enorm care m-a făcut să scap pentru totdeauna de convingerea greșită că ficușii sînt plante de apartament, așa cum crezusem pînă atunci. Amintirile din copilăria mea de la Arad aveau în prim-plan ficusul din apartamentul bunicilor, un ficus ținut într-un ghiveci pătrat căruia îi cădeau mereu frunzele. Pînă să văd magnificul ficus de la Dubrovnik, am crezut că toți ficușii sînt asemenea celui din casa bunicilor. Pe urmă, în 2017, am descoperit un alt ficus la Roma, ficusul din curtea doamnei Lavarone, la zece minute de Vatican, așa că m-am obișnuit să mă simt protejat de prezența acestor arbori magnifici.

Însă ficușii pe care i-am descoperit în Argentina nu au nimic de a face cu cei din Europa, sînt niște giganți puși alături de niște pigmei, la fel cum era ficusul de la Dubrovnik pe lîngă ficusul din ghiveciul bunicilor. Pe primul dintre aceștia, el gomero din Plaza Lavalle, l-am zărit în seara de 31 octombrie, cînd mă pregăteam să intru la Teatro Colón, unde fusesem invitat să particip la un concert al studenților de la Conservator. Mi-a atras atenția asupra lui domnul Radu Podgorean, care avea să-mi ofere cele mai prețioase sfaturi pentru descoperirea unor copaci extraordinari la Buenos Aires. Pentru că se întunecase, n-am putut să-l văd prea bine, dar am fost uluit de dimensiunile lui impresionante și am promis că mă voi întoarce să-l văd în timpul zilei. Am revenit în Plaza Lavalle după două zile, am străbătut-o în tihnă, am privit magnificele clădiri din jur care stăteau mărturie pentru un program coerent de educare estetică a populației și, în cele din urmă, am ajuns la ficusul a cărui existență mi se păruse imposibilă. Deși nu-mi place să fac fotografii, l-am fotografiat din toate părțile, încercînd să înțeleg cum de era cu putință un asemenea miracol al naturii. Pentru mine, erau fascinante nu crengile imense și nici frunzele lui perfecte, pe care le cunoșteam încă din copilărie, cînd mi se spunea că ficusul e arborele lui Isus și eram îndemnat să le ating cu blîndețe, ci rădăcinile aeriene cu formele lor neverosimile. Din anumite unghiuri, mi se păreau structuri modelate din lut, fixate la umbra copacului de un artizan mînat de o patologică dorință de creație; din alte unghiuri, eram convins că am de a face cu misterioase inserții minerale în regnul vegetal, forme de granit ce străpunseseră solul pentru a ieși la suprafață și deveniseră parte din arborele gigantic pe care-l priveam; dacă mă străduiam să le observ cu și mai multă atenție, aveam impresia că am în față enorme pliuri din pielea unui strămoș îndepărtat al hipopotamului, etalate pentru a ne aminti de revolute epoci geologice, în care giganții făceau legea pe supercontinentul Pangeea.

În Plaza General San Martín am văzut al doilea gomero de la Buenos Aires, protejat de un inel de beton și fier. Probabil că acest ficus era și mai bătrîn decît acela din plaza Lavalle, fiindcă arăta precum gîtlejul jupuit de viu al unei gigantice zburătoare obligate să-și miște haotic zecile de aripi în încercarea de a se smulge de pe pămînt. Încercarea era mereu și mereu nereușită, fantastica arătare se scufunda și mai mult în solul cenușiu, încercînd parcă să-și strige deznădejdea de a rămîne întemnițată pe vecie, dar nefiind capabilă să scoată nici măcar un sunet.

Cea mai spectaculoasă lecție de botanică mi-a fost predată în 3 noiembrie. Văzînd că am fost fascinat de ficușii pe care i-am descoperit la Buenos Aires, domnul Podgorean s-a oferit să-mi arate alți cîțiva copaci magnifici aflați în apropierea cimitirului Recoleta. Întîi, m-a condus spre cei cîțiva araucaria din zonă, îndemnîndu-mă să-i privesc în detaliu și vorbindu-mi despre atenția specială pe care le-a arătat-o Darwin. Apoi, m-a însoțit pînă la un grup de trei ficuși ceva mai mici decît cei pe care-i văzusem în Plaza Lavalle și Plaza General San Martín, printre rădăcinile aeriene ale cărora își improvizaseră adăposturi doi oameni ai străzii. În cele din urmă, am ajuns la cel mai celebru copac din Buenos Aires, El „Gran Gomero”, plantat în anul 1800 de călugării din Recoleta. La fel ca ficusul din Plaza General San Martín, era protejat de o structură circulară care susținea un gard din fier forjat înalt de aproape doi metri. Însă în cazul acestui gomero devenit legendar, nu rădăcinile aeriene erau cele mai interesante, ci crengile de o grosime neverosimilă, care aveau nevoie să fie susținute în trei locuri de suporturi masive de oțel. În fața acestora, într-un dispozitiv sugestiv și ludic, o mică statuie a lui Atlas părea că participă și ea la susținerea greutății gigantului.

El „Gran Gomero” se întinde pînă deasupra terasei uneia dintre cafenelele cele mai cunoscute din Buenos Aires, La Biela. Era locul unde se întîlneau cei pasionați de automobilism, iar eroul tuturor acestora a fost Juan Manuel Fangio, de cinci ori campion mondial de  Formula 1, care venea el însuși cu plăcere aici și a cărui statuie se găsește în fața intrării. Peste tot în interiorul cafenelei pot fi văzute biele, manivele, volane, claxoane si alte piese desprinse din măruntaiele bizare ale mașinilor din alte vremuri. Și pentru că Bioy Casares și Borges treceau des pe la cafenea, mai ales după plimbările prin cimitirul Recoleta, la prima masă de la intrare pot fi văzute, pe două scaune identice cu scaunele folosite de clienții locului, statuile lor de ceară pe care turiștii se înghesuie să le fotografieze. Borges e orb, dar are în față o carte deschisă și își ține ambele mîini pe baston. Bioy Casares zîmbește fotogenic, ține în mîna dreaptă un stilou, în vreme ce mîna stîngă îi e așezată pe un caiet în care dă impresia că tocmai urmează să scrie. Probabil că puțini dintre cei care fotografiază statuile de ceară ale celor doi bătrîni știu cine au fost Borges și Bioy Casares, ba probabil că și mai puțini le-au citit cărțile. Dar asta are prea puțină importanță, ei au învățat că în urma marilor oameni rămîn statuile, fie ele și de ceară, și nu cărțile.

 

Fragmente din acest text au fost publicate în revista Apostrof și în revista Observator cultural. Varianta integrală a articolului a apărut în revista mexicană Reflexiones marginales: https://2018.reflexionesmarginales.com/author/ciprian-valcan/

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *