„Să luptăm!”

Dezlănțuită în fața unei maree (aproape tsunami) umane, campania electorală pentru alegeri prezidențiale a atras atenția nu atât prin candidatul care – am mai scris-o – pare să nu aibă contra-, cât prin deschizătorul de ceremonie, un ceea ce romanii numeau în politică homo novus, adică „apărut peste noapte” și de aceea nou, dar în cazul de față, nu atât pe cât spune expresia citată căci este fost (de acum) lucrător din media, astfel încât la enormități și minciuni (înseamnă că totuși are minte…) cert nu va putea fi surclasat.

Am reținut în primul rând tonul extrem de belicos, îndemnându-ne, ca să nu zic ordonându-ne românilor,  să nu-i credem pe toți la fel, adică eiusdem farinae (expresia latină desigur nu îi aparține).  Până la un punct nici nu avem de ce, căci unii sunt mai ticăloși, alții mai puțin, cu șanse de a progresa în viitor. Lăsând la o parte că a zbiera nu înseamnă a fi convingător ci, dimpotrivă, e semn de impotență oratorică, vorbitorul sau urlătorul  ne-a îndemnat – căci se adresa întregului popor – „să luptăm pentru România!”. Cel în cauză e contrarul a aceea ce Cicero spunea cu referire la neînfrânarea limbii „dacă dorești liniște, potolește-ți limba care trăncănește prea mult”. Finalul lui ne arată că nu avem un exemplu în el; în oratorul antic; deocamdată.

Ulterior și alții au reiterat același îndemn, adeverind că de fapt toți sunt la fel în intenție cel puțin; nu văd pentru care altă Țară am lupta, doar dacă ne trimit cei din NATO, dar și atunci nu merg politicienii să moară ci profimuribunzii. 

Îndemnul e în fapt iterativ, lupta având o serie de fețe, unele credibile, altele stupide: lupta împotriva nedreptății, spre pildă, e una infinită, parțial inutilă căci dacă nu ar fi nedreptatea, cum am defini dreptatea? Lupta împotriva stihiilor dezlănțuite ale naturii se termină de regulă prost pentru om, ca o dovadă a limitelor pe care e bine să nu le ignori; lupta împotriva sărăciei e iarăși de domeniul stupidității, mai ales când e vorba de sărăcia la nivel global. Lupta împotriva „tuturor cancerelor” propusă de o clinică privată nu specifică și tarifele, așa că fie te lași în și pe mâna doctorilor și a lui Dumnezeu care însă obiectiv nu poate avea grijă individual  de toată lumea, fie faci o înțelegere ca strămoșii, cu Appollo și Aesculapius ca patroni ai medicinii, pe principiul do ut des  (îți dau ca să îmi dai), ceea ce înseamnă că iarăși te costă.

Lupta împotriva încălzirii globale e o altă găselniță, probabil aducătoare de ceva fonduri pentru ONG-urile aflate în luptă nu se știe cu cine, atâta timp cât cei mai mari „încălzitori” își văd de treabă. Cel puțin de râsul lumii este cea mai nouă marotă pe care o putem intitula „lupta împotriva rumegătoarelor”, adică a gazelor eferente procesului de rumegare; de mirare că încă nu s-a găsit o mutație care să ducă la apariția vacii cu stomac uni cameral (precum unele parlamente) în loc de quadruplu. Evident că la dineul luptătorilor antivacini s-a servit delicioasa friptură de…  vacă. 

Altă formă aberantă o întâlnim în îndemnul (aparent) revolutei Internaționale „Hai la lupta cea mare/ Rob cu rob să ne unim”, ceea însemna că nu se schimbă nimic, adică ne unim robiile și suntem mai ușor de controlat. 

Foarte la modă era odinioară lupta împotriva înarmării, pe care nu o credea nimeni dar demonstrațiile se țineau lanț și la noi, ceea ce ar explica apetitul locuitorilor capitalei pentru circul protestatar și în zilele noastre; de o mare încărcătură emoțională (fără să fim avertizați însă prin mijloacele media) era lupta împotriva înarmării nucleare; demonstrațiile erau însă selective, adică doar împotriva SUA și URSS; francezii ne erau frați, izraelienii intrau la tabu, iar restul nu conta. Evident că acest tip de luptă se încadra în lupta pentru pace într-o formă clasică, căci altfel ar fi un non sens, adică si vis pacem para bellum, de vrei pace, pregătește-te de război. E firesc de vreme ce lupți…

Revenind la cele de început, adică îndemnul de a lupta pentru România, nu pot să nu remarc aceeași obsesivă continuitate românească, indiferent de orânduire: „Să luptăm pentru România, să luptăm pentru propășirea patriei noastre dragi, să luptăm pentru ca dreptatea să triumfe în societatea noastră”; e într-adevăr tot din programul unui partid numit Partidul Comunist Român, citatul fiind din cuvântarea secretarului general la  congresul IX unde evident a fost reales.

Cu câțiva ani în urmă, poporul (fost) frate și prieten maghiar sărbătorea în Piața Eroilor din Budapesta, celebra Hösöktere, un eveniment istoric național totul stând sub semnul îndemnului la lupta pentru pace; în final a luat cuvântul un tânăr student apartinic care a propus doar atât : „ce ar fi să nu mai luptăm ci să gândim pentru pace???” Auditoriul a rămas blocat, așa că aplauzele furtunos-patriotice au lipsit. 

Cu riscul de a nu fi foarte original, mă întreb,  parafrazând și apoi cugetând și la constatarea lui Caragiale despre gânditul minor și vorbitul maxim la noi, cum ar fi dacă am lăsa-o mai moale cu lupta pentru România, în favoarea cugetării pentru Ea și nu pentru clică și indivizii componenți. Dacă în continuare, necăzând pe gânduri de la prea multă și profundă cugetare, am începe să și facem ceva concret în frunte  cu aleșii noștri, am fi pe calea străbunilor, cea romană; desigur, ei începeau construind drumul… ceea ce pentru noi rămâne o mare problemă. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *