O nouã carte de Monica Pillat

A apãrut de curând volumul de nuvele Croitorul de cãrţi, semnat de Monica Pillat, la Editura Baroque Books & Arts. Iatã recomandarea Ioanei Pârvulescu, pe coperta a IV-a a cãrţii:

Cititorii Monicăi Pillat vor fi surprinși, cred, de aceste fantezii onirice pline de prospețime. Trei proze între care există coridoare secrete și o singură idee călăuzitoare: oricare dintre noi poate deveni personaj, viața ni se poate transforma pe neașteptate în ficțiune, iar revenirea deplină la ce-am fost nu mai e posibilă. Cărțile sunt viață, viața este ca o carte și, la un moment dat, e greu să le mai distingi.
Cel mai mult mi-a plăcut Jocul lui Sebastian Onir, miezul volumului, în care am văzut ecouri din Jocul de-a vacanța de Mihail Sebastian, din Pirandello, din Borges și din postmoderniști. E dramatică (ar putea fi chiar dramatizată!) și are vrajă. Alunecarea din realitate în ficțiune și înapoi e făcută cu măiestrie și, în ciuda afinităților cu cei pomeniți, proza e vădit originală. Deghizări dezvoltă triunghiul amoros clasic, dar pendularea personajului Flavia între cele două lumi – una reală și una inventată – este, din nou, scutul contra banalității. Ca și cum încheie simbolic întreaga construcție (scrisul este un ca și cum), accentuând umbrele personajelor.
Un triptic ludic, cu ecouri din romanul foileton de secol 19. Un joc cu noi, cititorii de azi. Un pahar plin de spumă, ca șampania. Dar să nu ne lăsăm înșelați de aparențe: între capcanele întinse cititorului la fiecare cotitură a narațiunii, cea mai primejdioasă este plasa deasă a melancoliei.

Fragmente:

din Deghizãri
─ Pentru că eu, Claudiu Van, sunt croitor de cărţi, spuse, învăluindu-se în fum, văd manuscrisul autorului ca pe o hainã ce trebuie să fie ajustatã, să se muleze cât mai bine pe mintea celui care îl citeşte. Dacă îmi pare că e prea îngustã, adaug explicaţii să-o lărgesc; dacă e, dimpotrivă, prea lălâie o strâmtez şi tai pasajele în plus.
─ Şi cu nuvela mea ce ai fãcut? se aplecă sorbind din ceaşcă scriitoarea.
─ Am început cu scena din final, în care, dupã lunga despãrţire, soţul îşi regãseşte brusc consoarta şi, la sfârşit, am introdus prima secvenţã, cu dispariţia ei misterioasã de-acasã. La mijloc naraţiunea rămâne neatinsă, pentru că e desăvârşită, rosti el pe un ton admirativ.
─ Nu se va înţelege nimic din ce se-ntâmplă! protestã doamna tulburatã.
Van îi surâse enigmatic şi, luând de pe noptieră un dosar, i-l oferi ceremonios:
─ Aveţi aici originalul, dar şi versiunea pe care v-am croit-o eu. Ea va surprinde cititorii, care au devenit din ce în ce mai leneşi, fiindcă primesc totul de-a gata. Nu-şi mai bat capul să gândească. A venit timpul să îi pumem la-ncercare.

din Jocul lui Sebastian Onir »
În bibliotecă se lăsă tăcerea. Reportofonul lui Vladimir Deru, pus pe biroul de mahon, îşi continua înregistrarea, dar Sebastian Onir se cufundase-n gânduri, uitând parcã de cel din faţa lui.
― Cum izbutiţi să captivaţi atâţia cititori? reluă reporterul, intimidat, ultima întrebare.
Celebrul scriitor se scutură din reverie.
― Nu fac decât sã le cultiv, în noi formule, narcisismul. Ce poate fi mai fascinant decât oglinda în care te priveşti cu ochii altcuiva?
― Tare curios aş fi să aflu ce veţi mai inventa, îl cercetă reporterul emoţionat.
Onir se ridicã de la birou şi îi mărturisi cu glas de taină:
― Acum 5 zile am lansat, în media şi în presã, o invitaţie celor care vor să-şi părăsească traiul zilnic ca să devinã personaje în noul meu roman. I-am convocat aici, la ora 6 dupã-amiaza. Mai sunt 4 minute. Nu ştiu câţi vor rãspunde solicitãrii mele.
― Lăsaţi-mă s-asist şi eu la-ntrevedere! se ambalã reporterul cu ochii-n flăcări.
La amuzatul semn de-ncuviinţare, tânărul roşcovan opri înregistrarea, îşi luă reportofonul de pe birou şi scoase din servietă carnetul de notiţe. Se auzi deodatã ţârâitul prelung al soneriei şi vestibulul se animă de murmure şi paşi. Peste puţinã vreme, secretara deschise uşa încăperii şi îi încurajă pe cei sosiţi să intre.
Pe rând, 7 persoane înaintară pe covorul vişiniu şi se opriră-n mijlocul odăii. Nu îndrăzneau să îşi ridice imediat privirea, deşi ardeau de nărăbdare să o facă.
― Luaţi loc, îi pofti gazda pe un ton afabil.
Se aşezară prompt pe scaunele potrivite din timp, în semicerc, în jurul impunătorului fotoliu în care Sebastian Onir şedea, picior peste picior. Discret, reporterul se retrăsese pe-un taburet din spatele biroului, lângă fereastră.
― Vă rog să vă recomandaţi, îi invită maestrul cu-o voce caldă.
Schimbară între ei priviri nehotărâte, de parcă ar fi vrut să-nceapă toţi odată, dar şi să zăbovească, luându-şi răgaz să vadă cum se descurcă ceilalţi.

din Ca şi cum
Uşa culoarului secret nu dãdea-n marele salon, cum se-aşteptase Mara, ci într-o cãmãruţã strâmtã.
― Unde credeai c-ai nimerit? ieşi din umbrã vocea rãguşitã a femeii, pe care nici n-o observase.
― Eram încã la pagina 30, tresãri Mara, şi ajunsesem chiar la scena primului dans, când am putut sã mã strecor în carte…
― Bine-ţi stãtea sã te arãţi acolo, în capot roz şi în papuci brodaţi! pufni grãsana, din fundul odãiţei.
― Unde suntem acum? o întrebã curioasã Mara
― Eşti în rulota cu care tocmai s-a deschis nuvela. Ai rolul principal şi te numeşti Marina Sur. Eu sunt Smaranda şi nu apar decât la început.
― Marina Sur… Sper sã nu uit. Dar tare rãu îmi pare cã am ratat intrarea în roman! Nu crezi cã aş putea sã o iau îndãrãt şi sã încerc uşa din stânga a coridorului pe unde am venit?
― N-ai cum. Deja accesul s-a închis, îi explicã femeia rãbdãtoare. Eu nu am ce sã caut mai departe, adãugã ea, luând-o spre ieşire. La stânga ta, este o nişã unde gãseşti un dulãpior cu haine pentru lucru. Îmbracã-te cât poţi de gros, ca sã nu-ţi fie frig pe drum şi, când eşti gata, iatã cheia, încui rulota. Pe urmã urci pe cãrãruie pânã la castel. Acolo te aşteaptã arhitectul.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *