Libertatea de a gândi.

“Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut gândire”scrie Ion Barbu într-una din poeziile sale (Umanizare) –şi cu toată splendoarea metaforei simt dezamăgirea matematicianului pentru care lucidul (matematic) a încorsetat pentru o vreme posibilitate interpretării.

Castel fiind gândirea ar implica o terifică rezistenţă la tot ce eventual ar fi strigare din afară, ba chiar ar putea fi un fel de colivie impenetrabilă (de gheață?) în care s-ar cuibări  fluturând din aripile ideilor “păsările”personale, acele zboruri care vin şi pleacă de la tine şi pentru tine?!

Ori poate nu tocmai, pentru că zice Kant: „A simţi nu este nimic altceva decât a gândi”ceea ce ar reconforta poetul permiţându-i acel respiro necesar regrupării intenţiei şi mai ales a exprimării ei.

O lume din afară ne inundă de când ne naştem şi receptarea, învăţarea ei de fapt acţionează în a ne formă gândirea, ne-o modelează într-o direcţie sau alta şi o să-mi ziceţi că acesta e normalul vieţii, învăţarea ei în mersul existenţial şi cât reuşim să conturăm o anume independenţă a gândirii ar fi în funcţie de… etc. etc. etc.

O fi, dar o privire – şi rapidă chiar – ne clatină orice idee de detaşare analitică; gândim atât cât de liberi ştim să fim şi punct.

Cam aşa: viaţa disciplinează, primim educaţie formaţională ori informaţională ori amandouă (sic!), ne înscrie în nişte jaloane ale civilizaţiei la un moment dat şi atunci problema libertăţii (de gândire, evident) devine pivotală; o avem – social, politic, ocazional, dar mai ales personal – ori este numai un mod de a ne obloji vieţuind aşa ca să ne ranforsăm convingerea că avem un loc preferenţial în această complexă  făcătură pe care am botezat-o (tot noi) lume, univers, realitate… viaţă?

Da, dar… vine *Karl Kraus și zice „Libertatea gândirii o avem, ne mai trebuie gândirea” şi parcă nimic mai exact în a ne descalifică posibilităţile de receptare şi mai ales cele de interpretare.

Suntem încorsetaţi de noi înșine, deci şi nu cred că ne putem detaşa suficient ca să avem putere analitică reală, frânele gândirii sunt instalate în ritmurile creşterii şi atunci când am ajuns la vârsta autoverificărilor gândirea îmbrăţişează o selecţie cel puţîn ambiguă dacă nu chiar strâmtă.

Mă străduiesc să accept ceea ce spun fără prea mult succes, se vede. Dezbat înainte şi înapoi cu încăpăţânarea celui care vrea cu tot dinadinsul să se verifice şi mă poticnesc de îndoieli de întrebări cheie la care nu pot răspunde, evident şi ajutorul celor mult mai deştepţi că mine nu vine decât dacă realmente vreau să-l accept pentru că am convingerea că nu mă poate defini.

Am uneori noroc totuşi.

Realizez din când în când – ca acum, de fapt – că îmi permit să gândesc, să gândesc fără cenzură „învăţării” fără teama erorilor ba chiar cu îndrăzneala afirmaţiilot pe delături.

Cum zice poetul?

„O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit

Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,

Să spintece văzduhul şi – larg şi înmiit –

Să simtă că vibrează în lumi nenumărate…”(Umanizare)

Ba chiar îmi place şi mai mult ceea ce zice Kierkegard: „Oamenii pretind libertatea de

 exprimare că o compensaţie pentru libertatea de gândire, pe care arareori o folosesc.”

Şi atunci zic; ce să cred despre libertatea de a gândi – nu pentru că nu este sau n-ar putea să fie – ci pentru că atâta vreme cât nu-i posibil să elaborăm fără a recurge la ceea ce ştim sau învăţăm nu știu dacă avem capacitatea  decantării… ceea ce pare a fi „al meu” este de fapt o copie mai mult sau mai puţin onestă a receptării, acumulării şi chiar a plagierii informaţiilor de care ne-am impidicat trăind.

“Nu am timp de răspunsuri, Abia am timp să pun întrebări”scrie M.Sorescu. (“Am zărit lumina”)

Păi da! Și atunci toate speculațiile mele interpretative se cam duc pe apa sâmbetei.

Întrebarea– cam asta ar fi cheia cu care s-ar putea pătrunde dincolo de ferecătura asta a

Îndoielilor. Cele generate de gândire, nu?

Apreciem întotdeauna conversațiile stârnite de întrebărideștepte- le numim așa pentru că au

capacitatea răscolirii, imbulzirii chiar, a gândului – cele care așteaptă un răspuns cel puțin

similar… fie direct fie subtil, dar menit să le înfrunte pe măsură.

Presupun de fapt un interviu al minții, al strădaniei de a înțelege cum stăm cu libertatea aceasta

de a gândi implicând individualismul interpretării a ceea ce vine spre noi și acceptăm sau nu.

E afurisit de greu chiar acum să spun ce gândesc, cenzură anilor aceiapetrecuți cu și fără

îndrăzneala gândirii proprii își spune cuvântul și atunci e firesc să reiau, că o moară stricată

întrebarea… știți care!

În fact despre asta vorbesc, teoretizez elementar desigur, dar teoretizez, pentru că nu-mi găsesc

Energia – românește se zice curajul– să spun lucrurilor pe nume… Personale sau nu produsele

minții mele sunt mai mereu ciobite ca o oală de pământ pe care o scapi din mâini nu din cauza

greutății ci a neatenției.

Mi-a venit o idee totuși: libertatea de a gândi este înfrânată ori numai libertatea de a

elabora?Pentru că mă preocupă să aflu dacă e mai bine să știi, să înveți ori naivitatea neștiinței

este mai importantă ori numai mai puțin nocivă?

*Karl Kraus scriitor austriac dintre cele două WW

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *