Balena înghețată

Nici extraordinarul nu mai e extraordinar,

nici viața bună nu mai e de găsit

versiunea audio a acestui text, aici!

Au găsit-o într-un bloc de gheață și au tras-o la mal. Locuitorii veneau pe rând să se minuneze. În orășelul de coastă nu se întâmpla aproape nimic iar imensa creatură înghețată le oferea un spectacol și în același timp un impuls să mai trăiască. În primele dimineți după strania întâmplare, era un adevărat pelerinaj apoi interesul s-a mai stins. Serile balena rămânea singură în blocul ei de gheață care șiroia cu lentoare. Soarele se reflecta în pereții subțiri și părea că vrea să mângâie balena aflată în adormire, valurile își repetau lecția bine știută. Nicio pasăre pe cer. Doar câțiva nori risipiți în văzduh. Liniște deplină. Era liniștea pe care Radu o dorea atât de mult și pe care o căutase întreaga lui viață, nu erau ani mulți, cam patruzeci, sau poate patruzeci și cinci. Localitatea nu avea nimic special, două rânduri de case și o dună artificială destul de înaltă ca să le apere de vântul puternic. Era frig. Iarna își lungea vizita ca un oaspete care a uitat să mai plece. Ziua, câțiva copii zgribuliți se jucau în jurul marelui exponat, natura nu făcea eforturi, totul era luat ca atare. Pur și simplu exista.

Într-o mare de cuvinte se nimeresc și unele care sparg liniștea, tulbură auzul. Copiii cântau și ecoul purta vibrația melodiei până în adâncul cărnii de balenă care tremura ca o imensă piftie, părând un dans stângaci dar grațios. Pe țărm se adunaseră alge albăstrui cu care copiii făceau ghirlande și le puneau pe blocul de gheață în locul în care credeau că e „gâtul” pașnicei ființe. Rafale de vânt se porneau ca un cor de o mie de persoane.

  • Radu, ce e frământă? i-a luat ea mâna și a încercat să i-o încălzească.

Mâinile lui erau sloi. Femeia era înfășurată într-un șal mare negru pe care și-l tot aranja ca o vestală surprinsă de zeu într-un moment delicat. Vârsta ei nu conta, prima, a doua, a treia, ce rost mai avea toată numărătoarea arbitrară, explicații nu există, leac nici atât. Cântă păsările, bate vântul, plouă cu găleata, stropi mari și gri se preling pe toate geamurile aburite ale caselor vechi și viața merge înainte.

  • De ce ai venit aici? a făcut ea ochii mari ca și cum o curiozitate subită i-ar fi traversat mintea. De ce? și ochii ei au căpătat o nuanță metalică.
  • Pentru o viață mai bună, a zis Radu cu gura aproape închisă.

Femeia și-a aranjat încă o dată șalul și a pufnit în râs.

  • Păi viața bună e peste tot, nu ai observat?

Radu a dat din umeri, era prima oară când auzea așa o bazaconie.

  • Vrei să spui că viață bună e și în cele mai sărace sate din Africa?
  • Sau în colțurile foamei din străvechea India?
  • Acolo e mai multă fericire decât ți-ai putea imagina.

Discuția era în derivă și părea purtată de aceeași curenți care aduseseră balena la mal. Auzi și tu, fericire în țările amărâte, asta sună mai degrabă a propagandă decât a adevăr, Radu picase pe gânduri. Oare femeia frumoasă de lângă mine a ieșit vreodată din localitatea asta înghețată, știe ea despre ce e vorba în cuvântul fericire? Profilul ei stâng era mai frumos decât cel drept, mai tânăr, părea o zeiță cu două fețe. Ochii verzi semănau cu absintul care a luat viețile artiștilor în trecut. Erau mulțumiți de viață și voiau să o sărbătorească cum se cuvine, se îmbătau cu licoarea tulbure și se lăsau pradă brațelor moi ale sorții. Destine vesele, triste, împlinite, placide, agitate, toate se aflau pe același drum și acum mă întreb de ce să mă las tulburat, de ce să nu-mi văd de ale mele? Femeia asta e oglinda mea, în ea mă văd limpede, e ca un delfin cu pielea umedă și lucioasă, îmi scapă mereu printre degete, mai bine că nu o înțeleg. Să las totul așa cum e. Dar cum? Și de ce? Oare ea e fericită? În somnul meu adânc deseori îmi revine chipul ei delicat care-mi șoptește ca o Șeherezadă, apoi mă lasă baltă.

Balena dormita. Soarele se dusese de tot și întunericul cruța ochii. O mișcare surdă a făcut gheața să trosnească. Stropii care se eliberaseră topiți din blocul de gheață au încremenit la loc. Femeia l-a strâns de mână. Radu și-a dus brațul după talia ei și a lipit-o de el cu brutalitate. În mințile lor pătrunsese balena. Doar un pic, fără să dea bună seara sau să ceară voie. Se băgase-n seamă ca o cadână care tânjea după seri prelungi și fără griji în care carnea să-i tresalte în valuri mici. Cei doi vibrau, așa ceva nu mai simțiseră. La ce bun? Cum la ce bun? Paloarea, disoluția, schimbarea, mutația, tandemul, vioiciunea. Balena le avea acum pe toate, regulile s-au schimbat. O dată, de două ori. Adjudecat. Vreau să fii a mea, a zis Radu.

Femeia s-a ridicat de lângă bărbatul nedumerit și a pornit cu pași mici spre casă. El a rămas încremenit pe nisip. Se făcuse foarte frig, poate că de aia a plecat, s-a uitat el în zarea în care se mai vedeau doar urmele tălpilor ei. În nări rămăsese parfumul. Paloarea, disoluția, schimbarea, mutația…Orice poate fi orice, nimic mai mult, nimic mai puțin. Balena se lăsase acum într-o rână și dădea să se prăvălească în mare cu tot cu rămășițele de gheață. O să putrezească dacă iese din „congelator”. Radu a strâns pumnii și și-a pus fața în ei. Un bărbat e nevoit să aibă brațe puternice, să ducă greul în spate, să nu se lase. O să ajung exact ca balena asta într-o zi. Oare balena ce fel de viață a trăit?

Lângă Radu s-a strecurat argintiu și vesel ca o rază de lună un băiețel de vreo șapte ani. Ar fi vrut și el unul. A tot amânat momentul, a așteptat să apară o femeie potrivită, așa cum e femeia cu șal negru. Zilele au trecut ca bancurile de pești și s-au îndepărtat de malul pe care el se născuse. S-a trezit înotând lângă balene și schimbând direcția de mers prea des. Un oraș mare l-ar fi strivit. Aici e numai bine, locuitorii sunt suficient de bolnavi pentru el ca doctor să-și poate face meseria. Pielea femeii cu șal negru era netedă și fină, obrajii rotunzi și ochii adânciți de anii de văduvie. Întâlnirile lor erau rare și se petreceau după un scenariu al lui ca și cum. Ca și cum ne-am cunoaște, ca și cum ne-am accepta, ne-am înțelege, ca și cum ne-am iubi. Negrul îi venea bine, pielea părea translucidă. Nisipul era rece și umed iar pe Radu și pe copil nu părea să-i deranjeze.

  • De ce vii aici? a întrebat din senin băiatul.

Radu a dat din umeri.

  • Poate că balena vrea să se joace cu noi. E singură…, a mai zis puștiul.
  • O grămadă de lume vine să o vadă. Cum să fie singură?
  • Așa bine, se simte singură, altfel nu ar sta ca muta și cu spatele la noi. Mama zice că nu-i frumos să stai cu spatele la cineva.
  • Balena nu e vie.
  • Dar cum e?

Radu a dat iar din umeri. Nu-i era clar nici lui pentru că muntele de carne înghețată de lângă ei se mai mișca din când în când.

  • Nu-i nicicum.
  • Așa ceva nu există, trebuie să fie într-un fel….sau în altul…, și băiatul a scos limba la balenă. Ce jocuri îți plac?
  • Pe mine mă întrebi? s-a mirat Radu.
  • Normal. Balena doarme acum.
  • Hai mai bine să mergem, e noapte.

Băiețelul și-a scuturat palmele de nisip, s-a ridicat în picioare și s-a așezat fix în mijlocul unei poteci care se afla la marginea plajei. Radu i-a făcut semn să-l aștepte nu se mai putea ridica așa repede, trecuseră anii. Balena s-a mișcat iar. De data asta a trimis o undă puternică și marea a răspuns cu un val uriaș. Radu l-a luat pe băiat de cot și au luat-o la goană.

Tot iarnă, tot frig. Radu deschisese larg geamul cabinetului și trăgea aerul rece cu putere. În zare se vedea balena lăfăindu-se în ce mai rămăsese din bucata de gheață, trăia, cum reușise doar ea știa. Mutațiile sunt pe cale să determine o nouă rasă, se gândea Radu, balena e un semnal al noii lumi. Paloarea, disoluția, schimbarea, mutația, tandemul, vioiciunea. Fără vioiciune nu se poate? Chiar trebuie să fie totul vesel? Nici minciunile nu mai sunt ce erau o dată, au devenit un barometru al adaptabilității nicidecum o cădere, un păcat. Cine minte e mințit, să nu uite asta, ascunzi, ți se ascunde, elasticul universului e rezistent. Când ți-e clar ce ai de zis, ies și cuvintele, când nu, nu. Iese o bălmăjeală. S-a auzit un zgomot surd venit din depărtare, era balena care sforăia, s-a dumirit Radu după câteva momente. Ce visează? Când o să se topească gheața va fi vai și amar de ea, o să fie nevoită să se obișnuiască cu lumea noastră și, cred sincer că mai bine stă pitită după sticla groasă a gheții. Încă o bufnitură. Radu a închis geamul și s-a dus spre birou, a pus câteva hârtii într-o geantă mare, a căutat ceva într-un dulap alb și apoi s-a așezat pe scaun. A sunat-o pe fata de la recepție și i-a cerut o cafea apoi și-a fixat privirea în tavan. De ce n-ar avea și el o familie, majoritatea prietenilor lui au, nu contează cât de fericite sau de nefericite. Femeia cu șal negru îl asigurase că viața bună e peste tot. Vaietele mării își prelungeau tentaculele și se uneau cu sforăiturile balenei, timpul se topea și se transforma în nisip, întâmplările își delegau sensul spre alte înțelesuri. Lumea nouă nu mai era cea pe care și-o imagina compozitorul Antonin Dvorak în simfonia „Din lumea noua”. Dacă începe ploaia, o să topească gheața și balena o să facă pneumonie, și Radu a simțit un junghi în piept. Congelată nu e conștientă, dar revenirea la viață o să-i fie fatală, s-a gândit el și ridicat să se plimbe prin cabinet. Să o întoarcă în starea de ne-trezire, să doarmă să nu revină, să pălească, să se scurgă printre firele de nisip, să se salveze cumva. Pe noi cine ne salvează? se întreba Radu sorbind din cafeaua neagră și aromată. Ultimul strop de cafea de pe buze l-a lins încet savurând gustul fabulos. Radu a pus mâna pe telefon și-a dres vocea, și-a aranjat gulerul să nu-l strângă prea tare de gât și a sunat un număr dintr-un carnețel.

  • Pneumonie? s-a auzit un glas de femeie. Mai degrabă sună a regrete.
  • Mai întâi să o salvăm, i-a propus Radu. Adică să o înghețăm…

Femeia tăcea. Probabil că-și aranja șalul, o făcea din cochetărie, simțea că e ceva între ei doi dar îi era teamă. Să o ia de la cap e ca și cum ar ieși ca balena din mormanul de gheață. Frica și lentoarea erau mult mai convenabile.

  • Se anunță o vreme cu ploi multe, mă gândesc să o iau la mine acasă, pot să o țin în cadă cu multe cuburi de gheață, a zis ea cu glas blând.
  • În cadă? s-a amuzat Radu. Nu e prea….mare…?
  • Sunt chestii care nu depind de ceva….pur și simplu sunt cum sunt.

Radu și-a șters fruntea de sudoare. Discuția o lua razna.

  • Aș vrea să te invit la cină…
  • Ca pe un delfin cu piele umedă…, a râs ea ușor.
  • Un somon pe pat de alge și vin alb…cel mai bun.
  • Nu am cu ce să mă îmbrac…
  • Nu începe te rog și tu cu fleacurile astea….nu-mi pasă cu te ce-mbraci.
  • Ar trebui să-ți pese…, s-a necăjit ea.
  • Îmi pasă. Ei?
  • Știu scenariul. Masă bună, vin bun, conversație, râsete, telefoane, a doua întâlnire, sex, a treia întâlnire, a patra întâlnire….apoi o răceală inexplicabilă…
  • Mă gândeam la o simplă cină…, a zis Radu cu o voce scăzută.
  • La cât vii să mă iei? Unde mergem?

Era târziu și era frig și femeia strângea șalul negru pe corpul ei care tremura ușor. Balena se tânguia singură uitată de localnici. Venea vremea plecării, îi plăcuse să fie un exponat straniu într-o lume și mai stranie. Din ochii ei mari curgeau valuri de lacrimi care se scurgeau în nisipul rece. Nimic din cele întâmplate nu se vor mai petrece vreodată. Țărmul o adăpostise și îi fusese un pat moale și o călăuză a viselor. Radu i-a luat femeii mâna și a ascuns-o la pieptul lui sub haina groasă. Inima lui îi bătea prea tare.

În fiecare 29 februarie Radu se gândea la acea seară de 29 februarie, seara care uneori pur și simplu refuza să existe.

 

desen de ALINA GHERASIM

Un comentariu

  1. Aurelia Marin says:

    Felicitări, Alina! Pentru text – mi-a amintit de scriitorii scandinavi contemporani -, și desenul superb, ce ar putea servi drept copertă de carte.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *