Romantismul e o boală?

Katherine a murit la treizeci și patru de ani de tuberculoză. Era așa de schimbătoare, atât de neașezată. Voiam adesea să vorbesc cu ea, să-i arăt și eu jurnalul meu, știam că și ea are unul. M-aș fi bucurat să-i arăt ce scriu, mai ales că textele mele erau mult mai vesele decât ale ei. Ea mi pare mereu tristă, eu sunt foarte veselă, deși lucrez împreună cu unchiul meu la firma lui de pompe funebre. Da, cred că e un loc destul de interesant, nu știu cum vi se pare vouă, dar pentru mine e un serviciu în care am învățat multe. Acolo eu și colegii mei ne distrăm de minune și vă rog să nu mi-o luați în nume de rău, dar niciodată în viața mea de până acum nu m-am simțit mai bine. Eu mă ocup de machiaj. A fost destul de greu să învăț meseria asta și mai ales să-mi stăpânesc emoțiile și să fac chipurile să pară că sunt încă pe un făgaș firesc așa cum fuseseră toată viața lor. Doamna Morgan, șefa mea, mi-a explicat că acesta e un job ca oricare altul și că simplul prag între viață și viața de dincolo, cum o numește ea, nu trebuie să-mi pună prea multe probleme.

Sunt o fire romantică, unică în familia mea de spirite dure. Ai mei nu cred în importanța sufletului și consideră că el este o invenție pentru ca psihologii, spre exemplu, sau preoții să ia bani. Acasă mi s-a spus că mai bine aș fi trăit în secolul al nouăsprezecelea. Îmi place ideea doar că pe vremea aceea nu sunt sigură dacă mi-aș fi putut practica meseria așa cum o fac acum. Doar Robert, unchiul meu, fratele mamei, e un om calm, blajin și foarte tăcut. El m-a luat să lucrez în firma lui de pompe funebre și mi-a promis că o să fie bine. Colegii mei de la serviciu sunt un izvor de glume și povești, e un loc foarte simpatic, deși nu pare. Vă promit că așa e. Părinții mei nu-mi dădeau vreo șansă să urmez o carieră strălucită în vreun domeniu, pentru simplul motiv că școala nu-mi plăcea. M-am născut într-un orășel mic de provincie unde aproape toți copiii aveau note strălucite. Eu nu.

Cât era ziua de lungă mă gândeam la ale mele și abia așteptam să ajung acasă să mai scriu în jurnalul pe care eram convinsă că o să i-l citesc lui Katherine. Katherine Mansfield, scriitoarea din Noua Zeelandă, țară pe care o voi vizita la anul. Știu că ea nu mai trăiește, i-am citit jurnalul și pot spune că am rămas foarte impresionată de scurtimea vieții ei și de supărările ei, de toate angoasele pe care nu voia cu niciun chip să le părăsească sau să le găsească vreo rezolvare. M-am gândit eu să-i prelungesc jurnalul, să o aduc la viață cumva, așa cum încerc din răsputeri și cu machiajele mele să înfrumusețez chipurile celor plecați. Nu-i ușor. Primele pagini le-am scris când situația mea școlară era jalnică, iar eu mă aflam în primul an de liceu. Scrierile mi le-a găsit mama și am aflat apoi că s-a dus cu ele la un psiholog renumit, deci scump, de la noi din localitate.

Începusem cu câteva impresii despre viața de apoi în care detaliam asemănările și deosebirile cu viața de aici. Asemănătoare erau drumurile care vin de undeva și se duc undeva și banalitatea care cuprinde tot. E sub forma unui lac liniștit. Ce grozav! Cerul e aproape la fel ca la noi, doar că puțin mai violaceu și se deschide ca un acoperiș glisant. De fapt așa am aflat că cerul, așa cum îl știm noi, nu există, e doar un acoperiș făcut ca să ne simțim protejați și să nu ne fie frică. Îmi imaginez cât de tare s-a speriat mama când a văzut desenele cu draci și tot felul de lighioane. Chestia e că desenam frumos. Părerea psihologului a fost alta. Am început să iau lecții de machiaj de pe internet și apoi le-am aplicat pe Rosie, prietena mea din copilărie. Grăsunica de ea stătea cuminte și se bucura că o bagă cineva în seamă, ba chiar uneori îmi spunea că se simte ca un star de cinema dat cu pudră și ruj. Primele încercări au fost de-a dreptul caraghioase, îi făceam ochii să pară ba prea mari, ba prea mici și sașii, obrajii supți, bărbia fleșcăită, uneori semăna cu un mort. Râdeam amândouă de mama focului în fața oglinzii.

Atunci așa mi-a trecut prin cap ideea să machiez oameni morți și pentru asta trebuia să caut la rubrica de joburi din ziarul tatei. Mai aveam puțin și terminam, vorba vine, liceul, când unchiul Robert – aflat la a doua tinerețe, a doua soție, a doua șansă, a doua meserie, practic a doua tot– a venit la tata și i-a spus că și-a deschis o firmă de pompe funebre și că își caută angajați. Am tras cu urechea la ușă și mi s-a părut că e norocul meu să încerc. A doua zi m-am autoinvitat la unchiul Robert acasă și i-am spus că vreau eu să fac machiajele morților. El m-a privit cu blândețe, a încercat să-mi explice că nu e o treabă de fată sensibilă și apoi a dat din umeri. De ce nu? M-a înscris și la un curs de specialitate în orașul mai mare de lângă noi. Ai mei nu s-au împotrivit prea tare.

Mama și-a amintit de desenele mele din jurnal și de momentul în care psihologul cel scump a zis că: fetița dumneavoastră s-ar potrivi într-o firmă de pompe funebre, nu văd job mai bun pentru ea, e genul romantic întunecat. Deci era și vizionar. Prima zi la lucru a fost cea mai simpatică din viața mea. Doamna Adam a venit să ne spună că vrea ca soțul ei decedat să aducă un pic cu Elvis Presley. Doamne ce gogomănie!, m-am gândit eu și apoi i-am spus și unchiului. El m-a învățat să nu judec alegerile clienților, era treaba lor, și să încerc să îmi fac meseria cât mai bine. Am privit zeci de poze cu Elvis. Treaba era că domnul Adam nu semăna deloc, dar DELOC, cu marele cântăreț. Am propus să îi facem o perucă și, când a sosit momentul, m-am apucat de machiaj. Excesul de zel al începătorului suplinea lipsa de experiență și asta a fost foarte bine. Când a venit doamna Adam să-l vadă, aceasta a izbucnit într-un râs isteric apoi s-a îndreptat spre mine și m-a îmbrățișat. Răzbunare mai mare nici că există, mi-a șoptit ea la ureche. M-a și pupat pe obraz. Era fericită. Nu știam dacă să o iau ca pe un compliment sau ca pe o ironie. Cert e că doamna Adam a plătit regește, mi-a dat și mie un superbacșiș și a promis în glumă unchiului meu că o să-l aducă și pe al doilea soț tot aici, apoi s-a pus iar pe râs. Din primul bacșiș mi-am luat o pereche de pantofi foarte frumoși din piele moale și cu puțin toc. Ah, Katherine nici nu știi cât sunt de fericită că astăzi mi-au mai crescut sânii! Tu poate ai zice că ăsta nu-i un prilej de desfătare și că altele sunt treburile importante. Te contrazic. Dacă te-ai fi bucurat și tu de un asemenea detaliu, poate că ai fi trăit mai mult.

I-am spus și lui Rosie care s-a amuzat și mi-a zis că și ei i-a mai crescut fundul, și-a dat seama dimineața când nu a mai reușit să se extragă din scaunul cu brațe de la bucătărie. Ce chestie și cu creșterile astea! Eu și cu Rosie râdem ca proastele de toate întâmplările prin care trecem. Seara am mai decupat un pic cu foarfeca sutienul meu preferat, pentru ca noii mei sâni să se simtă în largul lor fără să mă gândesc că a doua zi vor reveni la dimensiunea lor normală și că acum arată ca niște marinari plictisiți într-o corabie cu pânzele lăsate. Am râs și de asta. La serviciu am mult de lucru. Vara a fost nemiloasă cu selecțiile ei. Pe unii i-a trimis în vacanță, iar pe alții, sub pensula mea de machiaj. A venit la noi o femeie destul de tânără și frumoasă și m-a rugat să-l întineresc și pe defunctul ei soț, care avea cam cu patruzeci de ani peste ea, să nu mai zică rudele lui că ea l-a băgat în mormânt. Na, voia ea să le zică, uitați la el ce tânăr arăta! Eu ce să-i fac? Femeia îmi sugera să-i colorez părul și să-i pun un cercel în nas. Eu am zis că voi face tot ce-mi stă în putere. Când am rămas cu el singură, după ce mi-am scos tot arsenalul de lucru, m-am apucat să-i povestesc despre pretențiile fostei neveste. La un moment dat, mi s-a părut că zâmbește sarcastic și mi-a sugerat printr-un gând-fulger că ea nu apare în testament așa cum crede și că îi vor trebui niște operații estetice pentru a-i ridica fața care o să cadă la aflarea veștii. În rest liniște și pace.

Aici unde lucrez eu e întotdeauna liniște. În încăperea asta circulă doar gândurile, iar conversația e politicoasă. Katherine se plimba de colo-colo dintr-un oraș în altul și mi se părea că o face doar pentru a-și îmbogăți arsenalul de văicăreli. Din tristețe răsare bucuria, nu vine așa de oriunde. Ce credeți voi? Când ești supărat foc, ești, de fapt, cel mai fericit, acolo, poate prin comparație, afli sursa celui mai mare extaz. Atunci de ce majoritatea oamenilor caută să fie nefericiți cu tot dinadinsul clipă de clipă? Katherine a scris cartea Jurnal trist. Acolo, pagină după pagină, găsești imbolduri la fericire și pace interioară. „O dimineață și după-amiază oribile. Nu mă simt în stare de nimic…”. Păi ce poate fi mai înălțător decât această stare în care mintea se răsfață după cum vrea și nu-și mai propune chestii utopice. Nimicul e perfect realizabil. Pe un întâi ianuarie, Katherine a scris: „Ce urâcios e acest mic jurnal al meu”. Să vezi, Katherine, ce urâcios a fost domnul Ulen care a comandat pentru soția lui machiajul mortuar al Cleopatrei. M-am apucat să-i arăt câteva fotografii cu încercări cam nereușite făcute pe fața lui Rosie. Domnul Ulen a spus că el vrea ca defuncta să plece pe ultimul drum având alura augustă a marii împărătese. Ca să vadă amicii lui cât a fost el de norocos și că nu a fost căsătorit cu o femeie simpluță, cum insinuau unii dintre ei.

Rosie a venit la mine și hodoronc-tronc mi-a spus că ea s-a hotărât să plece în America. Ce-ai, soro? Mi-a spus că acolo sunt acceptați toți: și cei de culoare, și cei mai grăsuți, nu e permisă discriminarea, nu te-ntreabă nimeni de unde vii. Dar atunci de ce sunt permise singurătatea și angoasele?, mă mir eu mai mult pentru mine. O să îmi fie dor de serile noastre de râs în hohote și de machiajele fistichii pe care Rosie le suporta cu stoicism. Acum pe cine o să mai fac eu încercări? Am rugat-o pe Rosie să vină cu mine la serviciu a doua zi și să facem împreună un machiaj pe nou-venitul care acum aștepta cuminte în frigider. Era un tânăr foarte frumos pe care moartea și-l adjudecase prin înec. E atât de frumos, dragă Katherine, că m-au podidit lacrimile, mi se părea că aducea cu un tip pe care-l cunoscusem la cursul de machiaj și care locuia în orașul de lângă noi. A plâns și Rosie puțin, apoi ne-am pus pe treabă. Mi-am scos trusa cu pensule și culori și le-am înșirat frumos pe o măsuță. Am scos și câteva pensule mari pentru pudră, le foloseam rar, doar pe clienții speciali. Fața lui albă îmi aducea aminte nu știu de ce de Crăiasa Zăpezii a lui Andersen, singura poveste care îmi plăcuse cu adevărat în copilărie. Mă imaginam în locul Crăiesei, care era o ființă de gheață, spectaculoasă, cu idei fantastice, ți-ar fi plăcut și ție, Katherine, să o cunoști. Eram îndrăgostită de Kai, băiețelul din poveste. Tânărul de sub pensula mea putea fi foarte bine Kai. I-am pictat fața în culori deschise, sidefii, părea prins într-un cub de gheață. Ah, Katherine Mansfield, nu știu cum ai putut să fii așa de puternică în viața ta nomadă și oropsită! Te-a răpus romantismul. Eu cred că, de fapt, acela era o boală, și nu un curent artistic. Rosie s-a apucat să fredoneze un cântecel în timp ce îmi amesteca culorile. Părea mulțumită, iar gândurile ei de plecare se mai estompaseră. Dacă o angajează unchiul Robert și pe ea, nu mai pleacă. Nici aici nu o judecă nimeni după cum arată. Unchiul Robert s-a arătat deschis la idee, eu cred că-i plăcea de Rosie, dar asta i-o spun doar lui Katherine, deși știu că ei nu-i plac încurcăturile. Dar îi plac copiii pe care nu i-a putut avea și pe care i-a imaginat în toate felurile.

La botezul gemenilor lui Rosie și ai lui Robert m-am dus doar ca să nu se zică despre mine că sunt o sălbatică. O uram pe Rosie asta care acum, chiar și după naștere arăta ca un fotomodel, iubită până în vârful unghiilor de trădătorul meu unchi Robert. De ce trădător? Pentru că îi dăduse fantasticei sale a treia soții, fosta mea prietenă, umflata Rosie, acum splendida Rosie, postul de director al pompelor funebre la care lucram și eu. Se chemau din acel moment „Rosie Funerals”, am înnebunit când am auzit. Cui am întins eu mâna!? Unei nemernice, unei profitoare care se folosise de mine ca să pună mâna pe fondurile lui Robert și să se opereze până ajunge ca păpușa Barbie. Când eram prietene, totul mergea strună, și nu din cauza felului în care arătam, ci din cauză că vorbeam câte-n lună și-n stele. Ah, Katherine, ce greu e să-ți pierzi o prietenă, dar tu nu ai cum să știi, pentru că tu ai plecat foarte repede din lumea asta. Acum chiar că îmi pare rău că nu te-am machiat eu pentru marea trecere. Psihologul ăla al mamei a avut mare dreptate. Sunt un exemplar de tip romantic, ușor straniu, dar lumea are nevoie de mine, ceea ce oferă utilității mele o aură specială.

Seara a venit așa brusc, iar eu m-am așezat la pervazul geamului din camera mea de la mansardă și mă gândesc că lui Rosie i s-ar potrivi de minune un machiaj mortuar gen Barbie. Cum ar fi?

desen de Alina Gherasim

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *