Interviu ROXANA DUMITRACHE: Stările literare sunt mai degrabă pofte

 „Această carte nu e despre cancer, deşi s-ar putea crede că am dezvoltat o monomanie literară legată de el. Nu cred că e ceva glorios în a literaturiza boala, mai ales cînd te afli în poziţia confortabilă de a scrie despre ea şi atît. Povestirile sunt despre fragilitate în toate formele ei, despre nesiguranţele femeilor tinere, ale mamelor, ale fiicelor care îşi pierd mamele, despre spaimele apatrizilor sau ale dezrădăcinaţilor, despre micile sau marile suferinţe care populează birourile sticloase ale corporaţiilor. Cu toate astea, vreau să cred că Papa Nicolau…, în ciuda titlului, poate fi o lectură tonică”, spune / scrie Roxana Dumitrache despre debutul său editorial, remarcabil, la editura Polirom. Roxana Dumitrache este, de altfel, cîştigătoarea Concursului de Debut al Editurii Polirom – 2019

  

Care este prima pagină, poate prima proză scrisă/scrise de dumneavoastră de care ați fost mulțumită? Despre ce?

Nu mi s-a mai întâmplat din adolescență să fiu pe de-a întregul mulțumită de scrisul meu. Pe atunci, aveam o încredere insuportabilă, antipatică de-a dreptul în scrisul meu, mi se părea că literatura e miza mea destinală, că tot ce trebuie să fac în viață e “să umblu și să scriu”. De fapt, cred că aveam o încredere aproape bolnăvicioasă în mine însămi. Tot ce scriam mi se părea urgent și important. Tot ce eram mi se părea, ab extenso, “corespunzător”. Norocul uriaș e că am avut suficientă decență  de a nu-mi evacua chiar tot simțul ridicolului și nu am încercat vreodată să scriu poezie pentru că aș fi fost  de-a dreptul catastrofală. M-am limitat la eseistică și proză de care, evident, eram atât de  încântată încât mai că plesneam de mine însămi. Acum, la o cvasi-maturitate (măcar aspirațională), se întâmplă invers: mi-e imposibil să fiu mulțumită de vreo proză de-a mea. Da, sunt pasaje care îmi plac la o relectură, unele pe care, obectivandu-mă,  “le-aș citi”, dar pe lângă tot ce s-a scris în literatură, ar fi aproape o impietate să spun că vreunul din textele mele este, ca în anii adolescenței mele egolatre, “corespunzător”.

Cum scrieți? Unde scrieți? Care e ordinea dvs de scriitoare? 

Am crezut întotdeauna că scrisul mare cere o formă de ascetism, de recluziune măcar. Dar scrisul meu, mic așa cum e, are nevoie de zumzet permanent, de zgomot de claxoane, de miros de aeroporturi, de multe respirații în jur. Scriu, deci, în cele mai neconvenționale locuri: în cafenelele cele mai zgomotoase, în aeroporturi, în săli de așteptare sau acasă dar neapărat când se bormașinează pereții,  ba chiar, în răspăr cu uzanțele birocatice, am terminat o proză când așteptam la Direcția de taxe și impozite, într-o sala cu ficuși înalți și lumină  de bloc operator. E limpede că nu pot scrie în liniște, pur și simplu eu și liniștea nu facem parte din același grup sanguin.  Iar dintr-o formă de cumințenie absolută, am un singur gest ritualic, moștenit din studenție – înainte de a scrie, beau un ceai negru.

Și îmi vine să întreb – cum arată și dezordinea dvs de scriitoare?

Cred că am răspuns deja. Spre dezolarea mea, dacă ordinea mea e o totală dezordine, nu știu cum ar arata cu adevărat dezordinea. Poate dacă aș face totul pe dos: izolare pură, liniște totală, disciplină a scrisului. Dar atunci și scrisul meu ar arată altfel. Și eu, probabil, aș fi altfel.

Din ce vă construiți stările pentru a scrie literatură?

Fără pic de alint literar, îmi lipsește orice soi de îndemânare în a-mi organiza scrisul. Nu mă pot așeza că o Cumințenie a pământului, cu genunchii strânși sub mine și privirea pierdută și să simt că îmi curge literatură din falange. Stările literare sunt – oricât de bulimic sau necurtenitor pentru literatură ar suna – mai degrabă pofte. Pur și simplu, mi se face poftă să scriu. Ori mă apucă brusc un  dor să scriu altceva decât de obicei, adică o mică publicistică de opinie sau lucrarea mea de doctorat, ambele destul de rigide. Iar ca să pot să scriu, trebuie să uit că voi fi citită, altfel mi se pare o formă de exhibiționism. Sunt și caraghios de anacronică și scriu uneori de mână dar, fiind copil de medici, am moștenit  scrisul indescifrabil de urat al doctorilor așa că reconstituirea laborioasă a notițelor devine, deci, un al doilea scris.

Și din ce vă faceți personajele? Cum vin ele la dumneavoastră?

Trăiesc bucurii întregi, ca de copil când întâlnesc oameni curați și inteligenți care împrumută ceva din ei personajelor mele. Cu ceva timp în urmă, îmi plăceau doar oamenii cu vieți de netrăit, excesivi în gesturi, erudiți, cu minți epatante și, eventual cu traume neverosimile. Acum, în schimb, mă încântă moderația, bunătatea și bunul simt ca trăsătură etică aproape. Și se întâmplă ca eu să am norocul uriaș de a mă intersecta cu astfel de oameni foarte des. Ei îmi nasc personajele.

Ce au femeile din prozele dumneavoastră? Ce anume credeți că au ele aparte?

Femeile din prozele mele sunt  foarte diferite între ele, poartă alte lupte, pare că au alte mize destinale, trăiesc în lumi care nu se ciocnesc niciodată, dar împart fragilități, limitări, frici. Între chelnerița din Fundu’ Moldovei care lucrează într-un pub din Bruxelles și așteaptă cu sufletul mic vești despre fiul ei lăsat cu bunicii  și personajul Simone, eurocrata cu viață comodă, dar îngrozită de perspectiva maternității am spune că nu există vreun liant, însă împart, dincolo  de spațiu, tristeți, angoase, spaime, fericiri.

Dar bărbații?

Bărbați nu prea există în prozele mele decât colportați cumva de personajele feminine. Ei se construiesc mai degrabă relațional în raport cu femeile-sunt tați, fii, iubiți, dar nu prea există pe picioarele lor în prozele mele. Dacă mă gândesc mai bine, povestirile mele răzbună toate plăcuțele “fam. inginer Popescu” de pe ușile apartamentelor comuniste, deși nu e un gest programatic feminist. Adevarul e că încă nu mi-e ușor să creez personaje masculine veridice.

Despre cine scrieți mai ușor – despre bărbați sau despre femei?

Cred că am anticipat întrebarea 🙂

Cu ce personaj din cartea dvs de debut v-ar plăcea să luați un mic dejun copios, tihnit?

Dacă e mic dejun, deci început de zi, ar trebui să aibă tandrețea și bucuria zilei care tocmai începe și se anunță egală, plictisitor de bună, fără sirene de ambulanțe, claxoane, hărțuieli mici și sterile și demența timpului care trece fulger.  Deci cred că mi-ar plăcea să fie cu mamaia Cos, la o masă mică, de braserie veche, cu tavan înalt și miros de chifle și cafea, cu senzația rară că avem tot timpul din lume.

Roxana Dumitrache s-a născut la Bucureşti pe 15 aprilie 1987. A absolvit London School of Economics and Political Science şi Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul SNSPA. A coordonat cercetări de teren dedicate dimensiunii de gen în clivajele religioase şi modului în care segregarea socială se reflectă în arhitectura urbană din Albania şi Kosovo. În cadrul Comisiei Europene a coordonat activitatea de cercetare pentru două dintre viitoarele politici şi directive ale statelor membre, punînd accentul pe egalitatea de şanse şi nediscriminare.   Scrie constant pe teme legate de egalitatea de gen, discriminare, educaţie şi segregarea de gen, violenţă împotriva femeilor.

Dar un prânz bine așezat?

La prânz aș merge cu cele trei: Afijet, Simone și Kate. Cum povestea se întâmplă la Londra, probabil mi-aș păstra obiceiul din studenția mea londoneză de a transporta în șervețele sau poșetă  resturi de pâine pentru rațele din Central Park.

Dar un ceai –britanic, la ora 5?

Cu Mira, tânăra care află că are cancer.

Dar o cină?

Ar trebuit să fie o cină cu toate personajele. Am fi multe femei, câțiva

bărbați, dar ar trebui neapărat să curgă muzică pe fundal. Nu ne cunoaștem între noi, doar dumnezeul fiecăruia dintre ei și cu mine îi cvasi-cunoaștem  pe toți, așa că ar fi preferabil ca măcar tăcerile noastre să fie înghițite de un fundal sonor.

Și cu ce scriitor / scriitoare v-ar face mare plăcere să luați o cină?

Deși probabil ar avea mai degrabă aerul unei ședințe de spiritism decât

al unei cine, cu E. Hemingway. A fost  scriitorul adolescenței mele și simt

că îmi datorez asta. Aproape aș spune că și  Hemingway îmi datorează asta. Dacă totuși ar trebui să aleg unul în viață, cred că Salman Rushdie.

Sunteți o scriitoare? Știu, ”pe surse”, că dvs prefeați o ”definiție foarte foarte, poate înspăimântător de restrictivă a ceea ce înseamnă scriitor/scriitoare”….

Nu, nu sunt o scriitoare.  Mi s-ar părea aproape eretic să cred că sunt una și am acceptat asta  cu o resemnare aproape solară. Pentru mine, nu există decât scriitori și scriitoare mari, iar aceștia sunt foarte puțini, deși se scrie uriaș, într-o grafomanie netulburată încât am de multe ori impresia că trăim aproape o  epidemie  de scris. Probabil e un semn bun că se scrie atât, dar mă întreb uneori dacă mai există cineva care să nu scrie pe lumea asta. A fi scriitor pentru mine înseamnă un nou Dasein, intrarea într-o nouă ontologie aproape, iar asta le-a reușit doar câtorva. În rest, sunt oameni care scriu și publică. La nivel mondial, cred că probabil putem avea o țară cu o populație medie-mare  formată doar din oameni care publică.

De ce vă plac concursurile? De mică vă plăceau, nu? 🙂

Da, asa este, de mică mi-au cam plăcut. Școlii românești îi plac concursurile, ierarhiile sunt  marea ei  slăbiciune. Ei bine, eu am fost un produs “excelent” al școlii românești și mi-au plăcut competiția, premiul I, coronițele, olimpiadele. Sigur, era si o formă de nesiguranță acolo, însă mă bucurau întrecerile; cred că aceasta era forma mea de adrenalină: să aștept afișarea rezultatelor la vreo olimpiadă J

Cât sau, mai bine zis, ce din dumneavoastră ați lăsat în această carte de debut?

Probabil o anumită candoare, o puritate a scrisului de început și la început. Adevărul e că dacă nu se întâmpla în contextul unui concurs, nu aș fi publicat niciodată această carte. Deși probabil uzanțele în lumea literară sunt altele, nu mă puteam imagina scriind unei edituri, nu îmi e în natură. Așa cum nu mă văd intrând în așa-zisă “lume literară”, nu mă văd lăsându-mi orice speranța la intrare sau făcând  parte dintr-un mediu dominat de calcul, egolatrie tiranica si reglaje de putere.

Cum priviți către ”Papanicolau…” acum, când ea vă stă în bibliotecă? Mai e, cât mai e a dumneavoastră?

În ziua în care a apărut în librării, o prietenă m-a sunat să îmi spună că m-a văzut în librărie și că sunt foarte bine îmbrăcată. A fost un moment suprarealist, pentru că eu eram la birou, îmbrăcată insipid, iar ea se referea la carte și la coperta ei. Așa că m-am dus acasă, mi-am pus  pe mine o rochie și am plecat la librărie de parcă aveam o intalnire. Atunci mi-am zis limpede că eu nu sunt cartea și că mă voi  raporta emoțional la ea ca la o cunoștință dintr-o viață anterioară. Ne-am intersectat, însă fiecare dintre noi merge mai departe. Pentru mine înseamnă foarte mult că  are o intrare glorioasă în lume, în urmă unui concurs, e deja un uriaș vot de încredere, iar Mădălinei Ghiu îi mulțumesc pentru grija enormă cu care a primit și lucrat pe text; fără să exagerez, e omul care mi-a vertebrat scrisul.

Ar trebuie, ce credeți, să existe o amprentă feministă asupra literaturii? Asta, desigur, în caz că ea nu există deja…

Nu, literatura este o specie a libertății, deci ea nu trebuie să fie nicicum. Contează însă mai mult decât am intui categoriile –  literatură feminină și literatură masculină pentru că ascund, într-o latență patriarhală, un reflex de ierarhizare. Un soi de antagonism instinctiv. La fel că sintagmele: marea și mică literatură.

E încă prea devreme să există o amprenta feministă care, de ce nu, să contracareze  la antipod, o amprenta sexistă mult mai veche și consistentă. Ar fi stupid să transformăm literatura într-un western cu  good guys și bad guys sau epurări de tot soiul. Însă faptul că există – nu puțini! – scriitori contemporani care au anunțat în interviuri și-n pagini de jurnal că femeile au doar niște rolișoare în literatură și cetate și nu sunt în stare să facă literatură că un bărbat, trebuie sancționat.

Există riscul ca poziția dv publică – asumat feministă – să altereze percepția literaturii pe care o faceți? Vă temeți de așa ceva?

Da, însă e un risc pe care mi-l asum. M-am format ca feministă într-un spațiu al ideilor în care am internalizat feminismul ca pe o  categorie a umanismului, ca o reparație a unei constante istorice – aceea că de-a lungul timpului femeile au fost sistematic discriminate, li s-au refuzat drepturi civile și politice, au fost nevoite să trăiască în minorat intelectual, li s-au bagatelizat interesele și nevoile, iar acum există forme mult mai subtile de vulnerabilizare.  Sigur că în afara mediului academic, eticheta de feminist/feministă poate ostiliza, e interpretată distorsionat, catalogată drept oportunism sau chiar naivitate, în sfârșit, există tot soiul de reacții. Mi-e teamă că eu aș putea plonja în tezism, însă nu că alții ar putea vedea asta în scrisul meu. Dacă feminismul funcționează pentru unii ca o bulină roșie a scrisului – cum e cazul clădirilor cu risc seisimic pe care tronează solemn bulinele  menite să te avertizeze să intri cu sufletul pe jumătate mic și respirația în sacade, atunci prozele mele își vor selecta singure cititorii.

Face ideologia, de fapt, în vreun fel bine literaturii?

Marii fataliști spun că am trăi într-o era a prefixului post, a post-ideologiei, a post-democrației, a post-adevărului – orice ar însemna acest lucru. Poate trăim, de ce nu, într-o post-literatură dacă o reducem la rolul de a converti. Cred, însă, că literatura poate schimbă oamenii, le poate trezi sensibilități, îi poate plasa aromonios în lume. Sau măcar îi poate face mai prezenți în lume.

Care e povestea pe care i-ați spus-o cel mai des Norei? 🙂

Nora are doar (mie îmi vine să spun „deja”) trei luni și intuiesc că va fi un copil ușor anacronic, i se citesc frații  Grimm, Hans Christian Andersen și  basmele lui Pușkin, deci nimic din mainstream-ul  literar pentru copii. Admit că sunt aproape despotică acum cu lectura, îi citesc poveștile pe care mi le citea mie mama și nu știu daca o fac mai mult pentru mine sau pentru ea. Mi-ar plăcea să își formeze gusturi literare de mică, acum de pildă, mi se pare că zâmbește cel mai cu poftă la “Povestea a doi pui de tigru numiți Ninigra și Aligru” a Ninei Cassian. Dar aș fi încântată dacă mi-ar spune într-un viitor apropiat: „Mama, mie nu îmi plac poveștile lui Pușkin, e mai cool Pippi șosețica”.

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *