Freud – Editura Trei (4)

Avem un punct de plecare sigur: știm care este sensul primelor crize ale lui Dostoievski, din adolescența sa, cu mult înainte de apariția „epilepsiei“. Semnificația acestor crize era thanatică: ele debutau prin frica de moarte și constau în stări de somn letargic. La început, când era încă un copil, boala se manifesta ca o tristețe subită, nemotivată; avea senzația, povestește mai târziu Dostoievski prietenului său Soloviov, că moartea îi este iminentă și, într-adevăr, starea care urma era foarte asemănătoare cu moartea reală… Andrei, fratele său, povestește că Feodor obișnuia încă din adolescență să lase bilete înainte de a adormi, bilete prin care ruga, întrucât în timpul nopții s-ar putea să cadă într-un somn vecin cu moartea, să nu fie înmormântat mai devreme de cinci zile.
Sensul și intenția unor astfel de crize thanatice ne sunt cunoscute. Ele indică o identificare cu un mort, cu o persoană care într-adevăr a murit sau care mai trăiește, dar căreia respectivul îi dorește moartea. În ultimul caz, care ne interesează aici, atacul are valoarea unei pedepse. Cel care a dorit moartea altuia se află acum în locul acestuia, fiind el însuși mort. Teoria psihanalitică susține că pentru băiat acest ”altul” este de regulă tatăl său, iar criza, denumită isterică, este deci o autopedepsire pentru dorința ca tatăl său să moară. (…)
Am putea rezuma situația lui Dostoievski în următoarea formulă: un individ cu predispoziții bisexuale deosebit de puternice, care se apără cu îndârjire împotriva dependenței de un tată foarte aspru. Adăugăm această caracteristică a bisexualității la componentele cunoscute ale firii sale. Simptomul timpuriu al „crizelor thanatice“ poate fi deci înțeles ca o identificare cu tatăl a Eului impusă de Supraeu ca o pedeapsă: ai vrut să-ți ucizi tatăl, pentru a deveni tu însuți tatăl; acum ești tu tatăl, dar tatăl mort — iată mecanismul obișnuit al simptomelor isterice; și în plus: acum te ucide tatăl pe tine.
Simptomul morții este pentru Eu o satisfacție fantasmatică a dorinței virile și totodată o satisfacție masochistă, iar pentru Supraeu o satisfacție punitivă, deci sadică. Atât Eul cât și Supraeul joacă în continuare rolul tatălui. În esență, relația dintre băiat și tată a devenit, păstrându-și conținutul, o relație dintre Eu și Supraeu — aceeași piesă pe o altă scenă. Astfel de reacții infantile specifice complexului Oedip se pot stinge, dacă realitatea nu le mai oferă hrană. Însă caracterul tatălui rămâne același, ba chiar se degradează odată cu trecerea anilor, așa încât la Dostoievski nu dispare nici ura față de tată, nici dorința sa ca acest tată rău să moară. Când realitatea îndeplinește astfel de dorințe refulate, pericolul este mare. Fantasma devenind realitate, toate măsurile de apărare sunt acum întărite. Este momentul când crizele lui Dostoievski capătă un caracter epileptic; semnificația lor este în mod cert tot identificarea punitivă cu tatăl, dar aspectul lor este îngrozitor, ca însăși moartea tatălui. Ce alte conținuturi, în special sexuale, au fost puse în joc de aceste crize, nu putem ști.

Fragment din ”Dostoievski și paricidul” (1928), Opere esențiale, vol. 10

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *