Chanaz e numele unui sat din regiunea franceză Savoie Mont Blanc. Se află nu departe de Aix-les-Bains, de Annecy, de Chambéry. Petite Venise savoyarde, cum i se mai spune. E adevărat că ne îndrăgostim de locuri aproape ca de persoane? Locuri banale ne devin foarte dragi, pentru că ascund un CEVA care ne face să tresărim inexplicabil. Sau să plonjăm în visare. Fără a căuta subtext acelei visări. Chanaz e unul dintre acele spații care atrag, ne recheamă, precum sirenele, în larg, pe marinari.
N-am găsit loc de parcare în sat. Cele două, nu foarte mari, erau ocupate. Pe marginea străzii principale, înguste, imposibil. Drumul până la podul care unește cele două maluri șerpuia de-a lungul canalului Savières. Acesta leagă Le lac du Bourget cu fluviul Rhône. Napoleon a trecut pe-acolo în august 1857. Vara e plin de turiști pe la terase. Multe așezate pe puntea vapoarelor. Prețuri mari. Chelnerii nu te lasă doar să bei ceva și să admiri în tihnă peisajul. Trebuie să și mănânci, dacă vrei să respiri en toute tranquillité Chanaz.
Găsim o parcare cu taxă la un km depărtare, în plin câmp. Sau, mă rog, paralel cu lanurile foșnitoare. Lanul de porumb ajuns la maturitate se-nclină în bătaia vântului. Plătim doi euro la aparatul decent din zonă, pentru fix trei ore de staționare. O casă părăsită, după porumbiște. Soarele arde. E pe la ceasul amiezii, în august. Turla bisericii străpunge ca o suliță cerul. E semn c-am intrat victorioși în sat. Zărim o terasă primitoare. Chelnerița zâmbește complice, cu tava deasupra capului, ca un trofeu. În sfârșit, ne așezăm. Înghețată cu gust exotic, trei bule asortate, 6 euro și un pic. Peisajul merită tot efortul.
A pune în evidență un canal. Pare banal. A face bani serioși dintr-un canal. Tot banal. Un vapor transformat în magazin unde se comercializează obiecte hand made. Nu e cazul să intrăm. În schimb, intrăm într-altul, tot cu obiecte unicat, făcute de mâna omului, și ele, din fel de fel de materiale. Mă atrage un colier cu o piatră imensă, roz. Citesc eticheta. Cuarț roz. Nu-l cumpăr. Voi regreta mai târziu. Îi găsisem o imperfecțiune. Era puțin ciobit – am concluzionat. Ar fi putut figura printre prețioasele amintiri de la Chanaz, alături de lanul cu porumb, învârtitul în cerc, în mica parcare, un sens giratoriu în miniatură, refuzul politicos al chelnerului bățos, berea care avea opt grade și m-a transpus într-o bizară stare de bună dispoziție, alături de fotografiile, din diferite unghiuri, cu turla bisericii, de bagheta pe care-o credeam mai pufoasă decât cea cumpărată, cu o zi înainte, la Aix-les-Bains. La Mie Câline se numea brutăria. 15 august 2019. Sfânta Maria. Alături de micile ambarcațiuni care treceau prin fața barului, ca visele. Cu femei dezinhibate, făcând plajă la bordul lor.
Pe malul opus, un cuplu. Cei doi mâncau. Ea devora un ceva învelit într-o imensă hârtie, ca un sendviș din care mușca des, fără să respire. Stăteau pe o bancă, cu soarele în față. El, mai timid, lua cu furculița dintr-un recipient mov, în formă de barcă. Păreau cartofi prăjiți. Nu-și vorbeau. Apoi, i-am ignorat preț de câteva minute bune. Am făcut fotografii și am râs cu toată ființa. Înainte de a pleca de la terasă, fără să vreau, am aruncat o ultimă privire-n jur, de adio loc frumos. Erau tot acolo, pe bancă. Soarele îi bătea, acum, din lateral. Încă mâncau. De parcă timpul ar fi stat în loc. Când am ajuns în parcare, o mașină claxona în disperare. În alta, se zărea la volan un bătrân cu șapcă de american. Femeia de lângă el plângea. Făcea semne spre lan. O fetiță foarte bronzată, în rochie albă, mângâia părul despletit al porumbului copt. În curând, amurgul avea să cuprindă întregul sat. CHANAZ.
