Două dintre romanele puternice traduse foarte recent la noi ne vin din spațiul cultural britanic. Pentru cititorii care preferă, vara, desfătarea, greu comparabilă cu ceva, pe care o oferă cărțile bune de literară, aceste două romane pot fi opțiuni ideale. Volumele sunt publicate în cele mai importante colecții de literatură străină de la noi: ”Raftul Denisei” (Humanitas Ficton) și ”Biblioteca Polirom” (evident, Polirom).
- Ian McEwan este una dintre personalitățile cele mai fascinante ale literaturii de limbă engleză. Cu o operă fastuoasă, cu poziții publice (îndrăznesc să spun) dintre cele mai sănătoase – între altele, Ian McEwan nu este, în rândul marilor romancieri ai Vestului, dintre cei care pun capul în pământ în fața (tot mai numeroaselor aberații ale) corectitudinii politice -, cu o carieră literară remarcabilă, scriitorul britanic pune în joc, în chiar cel mai recent roman al său (apărut în 2019 în Marea Britanie și, foarte rapid, tradus și la noi) unul dintre scenariile posibile în legătură cu implicațiile practice ale inteligenței artificiale. O face, mă grăbesc să spun, la superlativ, extraordinar de convingător; McEwan scrie, în ”Mașinării ca mine”, despre inteligența artificială cu o inteligență naturală, scriitoricească, ieșită din comun.
Romanul lui McEwan este, evident, o utopie – una care se aliniază foarte bine discuțiilor, din ce în ce mai mult prezente în spațiul public (și în cărți, inclusiv la noi – cărți mai ales de popularizare a științelor), cu privire la ceea ce, în acest moment, pare a fi tot mai mult o proiecție din specia celor despre care nu avem să ne mai întrebăm ”dacă”, ci ”când” se vor fi întâmplat și în realitate – și anume, prezența în viața cotidiană a roboților superiori. Și, tot așa cum în discuțiile oamenilor de știință care se ocupă în mod consecvent de această problematică (să recunoaștem, tulburătoare și, pentru umanitate și istoria acesteia, realmente revoluționară), apar tot mai des, și de altfel inevitabil, referințe și apeluri la etică, la fel, în romanul de față, punerile în scenă pe care le dirijează, magistral, Ian McEwan ne dau, secvențial și în sumă, un scenariu etic dintre cele mai provocatoare și mai profunde. Adam (cum altfel?) este, grație unei descoperiri majore făcute de un Alan Turing (căruia, în carte, Ian McEwan îi prelungește viața cu câteva decenii, în raport cu ceea ce i s-a întâmplat acestuia în realitate), una dintre ”primele ființe artificiale” care intră adânc în viața unei familii din anii 1980 britanici – ani în care, bunăoară, termenii sunt ai ficțiunii, Marea Britanie pierde, cum nu s-a întâmplat și în realitate, confruntarea cu Argentina pentru Insulele Falkland. Adam, așadar, și dincolo de un spoiler detaliat care ar strica, fără îndoială, bucuria unei lecturii (anticipez) memorabile, intră în familia lui Charlie și a Mirandei. Și: cu mintea sa supraumană îl fascinează pe Charlie, rezolvă, logic-robotic însă, o situație încurcată de natură juridică, o seduce pe Miranda, mai mult decât atât, se îndrăgostește de aceasta, compune mii de haiku-uri, știe că va fi distrus (cu o lovitură brutală, care ar fi, în lumea oamenilor, lovitura decisivă a unei crime), știe, de asemenea, că, deși distrus, va supraviețui și că viitorul aparține unor ”mașinării ca mine”. Toate aceste repere, dar și altele (mult mai numeroase, așa cum se poate ușor intui) care marchează acest roman sunt provocatoare în sine, dar strălucesc, împreună, prin maniera în care sunt formulate, ordonate, puse în scenă. Adam, a propos, cu mintea sa supraumană și intimidantă, ajunge și la o înțelegere rafinată (și amară) cu privire la ce este literatura. Pasajul, plasat undeva la mijlocul romanului, este antologic: ”aproape tot ce am citit în literatura universală descrie felurile forme de eșec ale ființei umane – la nivel de înțelegere, de rațiune, de înțelepciune, de compasiune autentică. La nivel de gândire, de onestitate, bunătate, conștiință de sine; superbe ilustrări ale crimei, cruzimii, lăcomiei, prostiei, autoamăgirii și, mai presus de toate, o înțelegere profund greșită a celorlalți. Evident, sunt etalate și bunătatea, eroismul, îndurarea, înțelepciunea, adevărul. Din acest talmeș-balmeș abundent au izvorât tradițiile literare, înflorind precum florile sălbatice din faimosul gard viu al lui Darwin”. Cartea întreagă, încă o dată, este ea însăși una memorabilă.
- Vesna Goldsworthy este, odată cu ”Monsieur Karenin”, abia la al doilea roman al său. Și, totodată, la a cincea carte publicată – dacă, la cele două romane, adăugam două volume care stau la granița dintre eseistică, memorialistică și antropologie ( a propos, unul dintre ele, ”Inventarea Ruritaniei. Imperialismul imaginației”, tradusă și la noi, dar cu mult timp în urmă, privește și România într-un grad înalt – cartea e despre Balcani și despre identități europene) și încă unul de poeme. Revenind la romanele acestei foarte inventive și rafinate scriitoare, să spunem că încă de la debut a fost vizibilă (poate nu ”rețeta” – căci o rețeță presupune recurențe mai numeroase decât două), ci ”metoda Vesna Goldswothy”: o aducere în prezent, cu dezvoltări și final neașteptate, a unei mari opere din istoria literaturii. Pentru primul roman, așadar, intitulat ”Marele Gorsky”, parafraza e evidentă. E un fel de ”Marele Gatsby”, care se desfășoară la Londra, nu la New York, e populat cu rușii, cu noii îmbogățiți din secolul 21; e, în cuvintele autoarei cărții, o carte în care ”Gorsky, personajul central al romanului, le datorează la fel de mult celebrilor iubiți din literatura rusă, ca Oneghin, Vronski și Jivago, ca și lui Gatsby. Povestea mea e, de fapt, o poveste de iubire cu cărți”.
Povestea ”de iubire cu cărți” continuă și la cel de-al doilea roman (publicat, în premieră, în 2018; primul, în ediția originală, în 2015). Slăbiciunea pentru un ”conținut rusesc” este, aici, la romanul cu numărul doi al Vesnei Goldswothy, și mai pronunțată pentru că, odată cu ”Monsieur Karenin”, avem din nou, în rândul personajelor principale, un grup de personaje rusești; în plus, referința livrească majoră este, așa cum se poate observa, ea însăși rusească – marele roman al lui L.N. Tolstoi.
Duhul romanului ”Anna Kerenina” este reînviat tot în Londra de către scriitoarea născută la Belgrad (Vesna Goldsworthy e născut în 1961; din 1986, în urma mariajului cu un diplomat britanic, ea trăiește la Londra în cea mai mare parte a timpului). Aici, în perimetrul fictiv desigur al romanului, trăiesc, la mijlocul secolului 20, la câțiva ani după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, fiul Annei Karenina (Monsieur Carr – cu numele prescurtat și englezizat) și fiul acestuia, Alex Carr, precum și rămășițele extinse sau rezultate din alianțe ale acestei familii. Tot aici e și Albertine – tânără franțuzoaică, evreică de origine (născută, tot conform convenției romanești, în București) -, căsătorită cu un ofițer britanic, angrenat în misiune discrete ale Externelor britanice, pe teritoriu german, mai ales. Albertine ajunge, prin forța împrejurărilor, în imediata apropiere a familiei Karenin; scrie, în contact cu urmașii Annei Karenina, un fel de istorie a familiei – una însă discret dirijată de Monsieur Carr, deci ”coafată” și denunțată ca atare, spre final, chiar de către cel care ”drenase” firul narativ în așa fel încât să evite mai multe ”noduri” delicate ale poveștii. Și ajunge, referirea mea e din nou la Albertine, să intre destul de adânc în ceea ce, focloric deja, se cheamă ”sufletul slav”: ”toska e unul dintre acele cuvinte rusești care nu are echivalent în engleză – spusese Monsieur Carr. Înseamnă o durere surdă a sufletului. Încep să devin o expertă în toska, era să zic. Dar apoi îmi împletești părul în felul ăsta și mă derutezi”.
Artistă redutabilă a ”ficțiunii în ficțiune” (formula e preluată dintr-o recenzie din ”The Times”), Vesna Goldsworthy este, cum spuneam și în legătură cu precedentul roman, și o redutabilă creatoarea de finaluri – prin urmare, a propos de final, rămâne ca eventualii cititori ai acestui roman să descopere cine e și în ce împrejurări apare Anna (alta decât Anna Karenina), cea pe care, după multe peripeții și după mai multe ”dureri surde ale sufletului”, Albertina ajunge să o strângă în brațe. Delicat, distins, convingător în realismul pe care îl pune în joc deși fundalul este, conform metodei Goldsworthy, profund ficțional, profund în sens uman, tonic și luminos în cele din urmă acest roman al unei, deja putem spune aceasta după numai două romane, mari scriitoare!
P.S. Spectacolul literar splendid pe care îl pun în scenă fiecare dintre aceste două romane nu ar fi putut exista în afara unor traduceri excelente. Și Ian McEwan, și Vesna Goldsworthy și-au întâlnit, pentru edițiile românești, traducători de excepție: Dan Croitoru (pentru ”Mașinării ca mine”) și Luana Schidu (pentru ”Monsieur Karenin”). Munca acestor doi traducători – și în cazurile punctuale ale cărților de față, dar și pentru (multe) alte cărți pe care deja le-au tradus – se cuvine elogiată.
Notă: acest text a fost publicat în premieră în revista 22, în luna iulie, aici!
