Adam e un robot.
Sunt, de fapt, mai mulți ”Adam” și mai multe ”Eve” într-o sclipitoare (dar și foarte provocatoare) proiecție literară despre inteligența artificială, așa cum este (între altele) cel mai recent roman al unui uriaș scriitor britanic, Ian McEwan: Mașinării ca mine.
Ei bine, Adam – acest Adam despre care este vorba în primul rând în cartea lui McEwan – ajunge, după ce citește (cu un efort, normal, suprauman) o uriașă cantitate de texte, la o înțelegere superioară și rafinată cu privire la ce este și la ce face literatura.
Iată un pasaj relevant – dimpreună cu invitația de a nu rata o carte pur și simplu delicioasă – din ceea ce ar fi ”viziunea” lui Adam despre ce poate face literatura:
”aproape tot ce am citit în literatura universală descrie felurite forme de eșec ale ființei umane – la nivel de înțelegere, de rațiune, de înțelepciune, de compasiune autentică. La nivel de gândire, de onestitate, bunătate, conștiință de sine; superbe ilustrări ale crimei, cruzimii, lăcomiei, prostiei, autoamăgirii și, mai presus de toate, o înțelegere profund greșită a celorlalți. Evident, sunt etalate și bunătatea, eroismul, îndurarea, înțelepciunea, adevărul. Din acest talmeș-balmeș abundent au izvorât tradițiile literare, înflorind precum florile sălbatice din faimosul gard viu al lui Darwin”.
