Luiza CARAIVAN: Despre filosofie și literatură: TOMÁS ABRAHAM

Născut la Timișoara, pe 5 decembrie 1946, și-a petrecut adolescența la Buenos Aires în anii șaizeci. A studiat în Franța, absolvind filosofia la Vincennes, 1972 și sociologia la Sorbona, 1972. În același an a revenit în Argentina. Începând cu anul 1984 a început să predea la ciclul de bază comun, din sistemul universitar argentinian. A fost editor al revistei La Caja, a scris note de analiză politică în diferite ziare. Articolele sale despre politică și mass-media au fost adunate în volumele Satul local (La aldea local), Gândirea rapidă (Pensamiento rápido) și Prezentul absolut (El presente absolute). În 2011 a primit Diploma de Onoare, acordată de Universitatea din Buenos Aires pentru întreaga carieră de profesor universitar în această instituție. A obținut numeroase premii pentru activitatea filosofică și este Profesor Honoris Causa al Universității din Salta.

Pe lângă faptul că Tomás Abraham este un cunoscut filosof, scriitor și profesor de filozofie al Universității din Buenos Aires, el este și director al Școlii argentiniene de filosofie și coordonatorul Seminarului de joi, alături de un grup de pasionați de filosofie. A publicat numeroase cărți, cele mai recente fiind: Fricțiuni (Fricciones-2004), Istoria unei biblioteci (Historia de una biblioteca-2010), Bufnița și melcul (La lechuza y el caracol), Nu și umbrele (El no y las sombras – 2013), Shakespeare, Antifilosoful (Shakespeare, el antifilósofo – 2014), Dificultatea (La dificultad (novela) 2015), Eroii mei – eseuri de admirație (Mis héroes – Ensayo de admiración, 2016), Dorința de revoluție (El deseo de revolución[i], 2017).

Tomás Abraham este un filosof original și un analist riguros al societății argentiniene și al problemelor care apar în acest colț de lume și care, deseori,  coincid cu cele care obsedează întreaga Europă. De asemenea, Tomas Abraham este considerat o figură centrală a filosofiei argentiniene, un eseist remarcabil și un fin observator al umanității, fiind conectat la actualitatea lumii noastre, văzută ca un „sat global”.

Cel mai recent volum publicat, Dorința de revoluție, marchează cu precizie lipsa unor revoluții reale contemporane. Tomás Abraham pornește de la Sartre și Camus ajungând  până la Foucault, de la David Viñas și Leó Rozitchner ajungând până la Juan Carlos Portantiero și Oscar del Barco, pentru a cita doar câteva dintre numele cele mai prezente în paginile acestei cărți. Opiniile originale exprimate aici sunt organizate în capitole bine-definite, care pornesc de la scriitori și filosofi notorii, oferind domnului Abraham un terminus a quo pentru reflecții asupra unor acțiuni sau stări de fapt: „a fi, a face, a trebui/ a datora, a invoca, a ști, a putea, a crea”. Capitolele reprezintă privirea riguroasă a eseistului asupra ocupației germane și a tratatelor de ontologie fenomenologică, asupra rezistenței și a formațiunilor ideologice într-o lume bipolară, asupra războiului rece și a gândirii sartriene, asupra mișcării revoluționare și a terorismului statal, asupra sfârșitului războiului din Algeria și a revoluției teoretice, asupra mișcării din mai 1968, a Gulagului, a revoluției islamice dar și asupra conceptului de spiritualitate și întoarcerii iudaismului, islamismului și gnosticismului.

„Dacă enumerăm ramurile tradiționale ale filosofiei academice, discuția despre revoluție se referă atât la probleme ontologice, cât și la probleme care țin de teoria ideologiilor, de epistemologie, politică, teologie și etică. Dar acest cadru nu este static. Între un moment și alt moment există tranziții.” (21)

Analizându-i minuțios pe predecesorii săi din diferite spații și culturi, domnul Abraham își expune propriile reflecții asupra unor subiecte îndelung dezbătute, precum: omul rebel, micro-politica dorinței, revoluția islamică, disprețul anglosaxon, marxismul sovietic sau capitalismul american. Toate aceste teme se întrepătrund, așa încât profesorul Abraham extrage esența discursurilor gânditorilor menționați, pentru a propune motivele pentru care intelectualitatea își dorește, mereu, din nou, încă o revoluție. Scenariile pe care ni le sugerează sunt menite să declanșeze dezbateri, să nască întrebări din partea cititorilor, invitați să mediteze asupra recuperării memoriei, asupra inerției prezentului și a multitudinii de alegeri din viitor. Recuperarea memoriei este prezentă în fiecare capitol al acestei cărți-eseu, căci Tomás Abraham îndepărtează aparențele din textele și faptele studiate, lăsând să se întrevadă un crâmpei din adevărul consecințelor schimbărilor istorice:

„nu a existat nici un motiv să fie urâtă Germania sau Rusia, sau Austria sau oricine, cu excepția autorităților care au aderat la o înțelegere injustă între marile puteri care și-au sacrificat propriile popoare.” (77)

Sinteza oferită de domnul Abraham în acest volum din 2017 pornește de la opinia că „revoluția este un act sublim, care trezește entuziasmul. Este o dorință și, ca atare, nu are o dată de expirare. O dorință care insistă, în ciuda dezamăgirii, să creeze o problemă care nu se va rezolva cu ușurința cu care Freud a unit principiul plăcerii cu principiul realității” (79).

Voi încheia scurta incursiune în acest amplu volum cu un citat care reflectă stilul eseistic al domnului Abraham:

„Lumea este populată de corpuri și fantasme, de rațiuni și dorințe. Pe de o parte sunt cei ce vorbesc despre conjunctura politică, pe de altă parte sunt cei ce vorbesc despre sexul îngerilor, dar, atât unii cât și ceilalți au modelat gândirea viitorului. Toți scriitorii vorbesc despre ceea se întâmplă, pentru că totul se întâmplă. Realitatea este ca o ceapă. Sau ca un foietaj, o îngrămădire de pelicule” (20).

Trebuie să mărturisesc că am parcurs cu mare plăcere Shakespeare, anti-filosoful[ii], datorită formației mele de filolog. Am regăsit aici reflecții din cursurile universitare, alături de judecăți pertinente care îi completează sau îi contrazic pe criticii și pe interpreții operei lui Shakespeare. Lectura inedită pe care o propune domnul Abraham pornește de la întrebarea „Care este opusul filosofiei, acel celălalt al filosofiei?”, cu răspunsul „Literatura”. Astfel, Shakespeare este văzut ca un Platon al spațiului literar, „numele universal care poate să se reunească într-o singularitate, acest celălalt al filosofiei” (10). Multiplele viziuni despre alteritate creează o punte între opera shakespeariană și filosofie, așa încât regăsim pasaje din criticii care au oferit diverse interpretări asupra replicilor și personajelor lui Shakespeare, puse într-o nouă lumină și supuse unei inedite examinări, prin conexiunile cu anumiți filosofi: „Este posibil ca Shakespeare și Nietzsche să fie înrudiți, să fie veri îndepărtați. Gloria lor nu se datorează unui singur text. Creativitatea în artă se dovedește grandioasă prin metamorfoză, așa cum creativitatea este grandioasă prin naturalețe” (293).

Personajele principale cărora domnul Abraham le consacră capitolele acestei  cărți sunt Regele Lear, Hamlet și Shylock, însă trebuie să o menționez și pe Portia care stârnește la fel de multă atenție precum celelalte trei personaje masculine. Regele Lear este analizat ca un obiect filosofic, Hamlet este definit între voce și înfățișare, Shylock este privit din perspectiva divergențelor pe care le-a provocat printre umaniști și semiologi, iar Portia este văzută ca justiția cea oarbă. Nu în ultimul rând, domnul Abraham nu se ferește de la a contrazice interpretările consacrate, considerând că „nu există criterii de adevăr într-o operă de ficțiune, și nici identificări speculative” (234).

Volumul Fricțiuni[iii], cu cele trei părți ale sale (Polonezii, Aira și Piglia, Gaura de cristal), este rezultatul unor fricțiuni între idei, comportamente, stări de spirit contra altor comportamente, după cum mărturisește chiar autorul. Căci este necesar ca, într-un „cadru liniștit sau anesteziat să aduci motive, să inventezi ficțiuni, să așezi obstacole în fața unei voințe omogene” (20) pentru a argumenta și susține diferite chestiuni care se îndepărtează de realitatea obișnuită și de rutina culturii argentiniene. Primul eseu prezintă pe larg influența culturii polone în Argentina, pornind de la mitul unei Polonii idealizate de oamenii de cultură și ajungând la problematica evreiască dintr-o perioadă mai puțin fastă. De asemenea, autorul expune pe larg tragediile a doi oameni de cultură: Bruno Schulz și Ignacy Witkiewicz. Cel de-al doilea eseu aduce în fața lectorului operele profunde ale lui César Aira și Ricardo Piglia, chiar dacă la prima vedere cei doi scriitori argentinieni au puține în comun: primul este cunoscut pentru stilul său avangardist, mini-teoriile expuse și pentru numeroasele romane, nuvele și povestiri pe care le publică în fiecare an, cu o rapiditate demnă de invidiat; cel de-al doilea este vestit pentru scrierile sobre și romanele polițiste.  Cel de-al treilea eseu îi aduce față în față pe poetul Antonin Artaud și editorul său Jacques Rivière, conectând rebelul cu principiile raționaliste franceze.

Cu siguranță, măcar unul dintre volumele menționate merită tradus și în limba română, căci ar schimba felul în care este privită societatea argentiniană și ar oferi perspective multi-fațetate asupra Argentinei și Europei, asupra filosofiei și literaturii, asupra vieții unui scriitor care a creat o fină legătură între Timișoara și Buenos Aires.

i Tomás Abraham. 2017. El deseo de revolución, Tusquets, Buenos Aires.

[ii] Tomás Abraham.2014. Shakespeare, el antifilósofo, Sudamericana, Buenos Aires

[iii] Tomás Abraham. 2004. Penguin Random House Grupo Editorial Argentina.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *