Eros și psihanaliză. Și iubire

Anecdotica privitoare la o serie de nume dintre cele mai prestigioase  din domeniul psihanalizei – o anecdotică verificată, omologată așa-zicând – poate face o istorie a acestei discipline, cu o tăietură laterală și bine executată.  De altfel, chiar o avem – i-o datorăm lui Sarah Chiche, scriitoare, psiholog clinician și ea însăși psihanalist. ”Psihanaliza și poveștile ei sunt în această carte o lupă prin care fiecare va putea, sper, să examineze cu subtilitate o experiență amoroasă și erotică universală, având unele detalii care, poate din fericire, i-ar scăpa altfel”, notează autoarea, în premabulul cărții ”O istorie erotică a psihanalizei. De la dădaca lui Freud la amanții de astăzi”.

Una dintre marile demonstrații pe care le face scriitoarea și psihanalizat franceză în această carte este că ”încă de la început, femeile au fost motorul psihanalizei”. Afirmația e argumentată și, cum spuneam, demonstrată mult dincolo de ceea ce este evident la ea – spre pildă, detalii demult arhicunoscute pentru cei interesați de acest domeniu precum faptul că S. Freud a devenit medic psihanalist studiind femeile isterice sau că ”Lacan a ajuns și el psihanalist ocupându-se de Aimee, o pacientă paranoică și prinsă în plasa infernală a unei nebunii amoroase erotomane”. ”Mult mai mult mă interesează”, notează Sarah Chiche, ”să arăt cum, de la bun început, femeile au clădit istoria psihanalizei ca teoreticiene, creatoare și gânditoare sau, la fel ca dădaca lui Sigmund Freud, ca inițiatoare. Impetuoase, combative, excesive, uneori fatale pentru cei care se apropiau de ele, ca și pentru ele însele, femeile despre care este vorba în această carte au în ele un foc pe care nimic nu-l poate stinge, riscând uneori să fie mistuite de el”. Explicit –autoarea franceză menționează aceasta – ”O istorie erotică a psihanalizei” este și un elogiu adus acestor femei la care face trimitere (des, comparabil de des precum face la bărbații care s-au ocupat de psihanaliză) – ele sunt, cum spune S. Chiche, ”femei fără de care nu ar fi existat psihanaliza”.

Sunt cu totul în această carte 53 de texte care ”atacă”, cronologic și tematic, atât istoria pshihanalizei, cât și mare sa preocupare, erosul, ca forță motrice vitală; suma acestor doi termeni ne duce, cuvintele următoare sunt ale autoarei cărții, la constatarea faptului că, în fond, ”o istorie erotică a psihanalizei nu este nimic altceva decât o istorie a iubirii în psihanaliză”. Iată, pentru un inventar sumar și necesar, cine sunt personajele principale în jurul cărora sunt reconstruite poveștile de iubire (și de ură – căci una dintre invitațiile pe care ni le oferă scriitoarea franceză este aceea de a citi și gândi ura în iubire), precum și sensurile – particulare sau cu impact pentru întreaga istorie a pshinalizei: S. Freud, Bertha Pappenheim, Anna O., Sandor Ferenczi, Ida Bauer (faimoasa Dora), J. Lacan, Olga Honig, Sabina Spielrein, Carl Gustav Jung, Martha Bernays, Arthur Schnitzler, Lou Andreas-Salomee, Alfred Adler, Wilhelm Stekel, Anna Freud, Marie Bonaparte, Blanche Reverchon, Anais Nin, Otto Rank, Melanie Klein, Donald Woods Winnicott, Ralph Greenson, Sylvia Bataille, Georges Bataille, Dora Maar, Marie Cardinal, Masud Khan, Catherine Millot. Cum procedează autoarea cu materia pe care o alege din relațiile și gândurile tuturor acestora (și a altora, de altfel, căci lista exhaustivă a celor pomeniți în carte este, desigur, mult mai mare)? Fiecăruia i se fixează cel puțin o culminației a relației – fie erotică, fie profesională, de multe ori, chiar ambele – în care este implicat. De asemenea, fiecăruia dintre cei numiți mai sus i se inventariază cu privire la erotism și cu privire la terapie cel puțin o poziție asumată. După această (minimală) ”mapare”, cu o hartă complexă la îndemână așadar, Sarah Chice extrage diferite sensuri (și pune, totodată, o ingenioasă ordine istorică în acest domeniu) din pildele în care sunt implicați marii jucători ai istoriei psihanalizei. Am ținut să rezum ”rețetă” după care scrie psihanalista franceză inclusiv pentru a marca faptul că, departe de a fi (încă) o carte aridă, de specialitate, cu limbaj închis și accesibil unui număr scandalos de mic de oameni, ”O istorie erotică a psihanalizei” nu trece nici în celălalt ”păcat” pe care îl poate face o carte vrea să povestească despre un domeniu cu o istorie dintre cele mai spectaculoase în ultimul secol și jumătate – anume, vulgarizarea. ”O istorie erotică a psihanalizei” este, din acest unghi de vedere, și cartea în care autoarea sa a găsit (regala, de data aceasta) cale de mijloc între (hiper)specializare și vulgarizare – e un discurs pe care îl poate înțelege multă lume, convingător, consistent.

Iată, pentru a ilustra neobișnuita –  fertila și fermecătoarea – metodă după care a fost construită această carte, un exemplu oarecum detaliat care îl privește pe unul dintre ”greii” domeniului, pe Jacques Lacan. Ca și Freud, J. Lacan apare în mai multe dintre relatările și analize pe care ni se le propune, aici, Sarah Chiche. Ca și Freud, cum sugeream mai înainte, Lacan este prezent în carte, din abudență, și cu (părți din) opera sa, și cu relatări care rezumă pasaje din viața sa. Bunăoară, a propos de viață, în regăsim în mai multe rânduri și împrejurări, alături de Sylvia Bataille – tot mai aproape și, de la un moment dat, împreună cu ea, imediat după ce, conform spuselor lui Lacan însuși, ”încerca s-o uite în brațele altei femei, dar în zadar”. Și, în raport cu această afirmație, iată și comentariul autoarei cărții – ”avem impresia că citim printre rânduri viitoarea formulă care va face celebră doctrina lacaniană a iubirii: iubirea înseamnă să dăruim ceea ce nu avem și nu putem să iubim decât prefăcându-ne că n-avem, chiar dacă avem”.  Complicat, nu? De fapt, e chiar mai complicat decât atât. Fiindcă, tot în carte, pe Lacan  – ”infidelul fidel”, cum îl numește Sarah Chiche – îl regăsim, tot în eros, deci în iubire, lângă Catherine Millot. Cea care notează, într-una din cărțile sale mari, despre experiența aceasta fundamentală (în particular pentru cei doi îndrăgostiți și în mod aparte pentru fiecare om cu adevărat îndrăgostit): ”a te fi aflat într-o zi în lume, fără apărare și fără reținere, după ce ai renunțat la orice adăpost, la fel de vid ca vidul în care stau toate lucrurile, liber și fără frontiere. Este și o experiență umană fundamentală care te învață să-ți găsești solul în absența solului, să te sprijini în lipsa oricărui sprijin, să-ți recuperezi ființa în culmea anihilării”. Și, dacă mergem după numele ”Lacan” în această carte, ajungem și la referințele despre un seminar faimos al său, ”Cele patru concepte fundamentale ale psihanalizei” – iar ceea ce ni se rezumă din acest seminar face lucrurile încă și mai complicate. Spre exemplu, pasajul despre ”dorința psihanalistului”: ”dorința psihanalistului nu este o dorință pură. Este o dorință de a obține diferența absolută, cea care intervine când, confruntat cu semnificantul primordial, subiectul ajunge pentru prima dată în poziția de a i se supune. Abia atunci poate să apară semnificația unei iubiri fără limite, pentru că este dincolo de limitele legii, unde poate să trăiască”. Și comentariul lui Sarah Chiche: ”formulele cu siguranță obscure și paradoxale, dar al căror sens se ghicește mai mult sau mai puțin: semnificantul primordial despre care vorbește Lacan a fi, de exemplu, cuvintele fondatoare ale identității și ființei fiecăruia”. Și, se va vedea și în alte capitole din carte unde e vorba despre Lacan, lucrurile sunt, desigur, și mai complicate…

Cartea privilegiază, este adevărat, întemeitorii psihanalizei și marii continuatori ai săi, până relativ aproape de zilele noastre, ai acesteia, dar nu este exclusiv dedicată lor. Este, de altfel, o dată în plus inspirată opțiunea autoarei acestui volum de a lărgi ”perspectiva istorică” prin mijlocirea unor povești, parcă alese strategic, în care sunt implicate nume mari ale artelor. Spre exemplu, unul dintre capitolele cele mai puternice, plasat aproximativ la jumătatea volumului, îi este dedicat grupului ”Bloomsbury” și se intitulează, în normalitatea limbajului psihanalitic, chiar așa: ”arta de a trăi în pătrate, de a picta în cercuri și de a forma triunghiuri amoroase”. Iar unul dintre subcapitolele acestui capitol se cheamă ”Ziua în care Freud i-a oferit o narcisă prevestitoare Virginiei Woolf”. De asemenea, cine dorește să intre așa-zicând ”lateral” în ceea ce (probabil) se știe deja despre anumite aspecte, scandaloase după norma comună, ale vieții lui Anais Nin, are la dispoziție un întreg capitol al cărui titlul este un citat împrumutat dintr-o notație de jurnal a strașnicei femei – ”dacă nu-l pot avea pe Dumnezeu, îi voi avea pe psihanaliști”. Un alt capitol, puternic și el, îi este dedicat lui Marylin Monroe (”avea acel corp, dar nu era acel corp”) și, de asemenea, un altul, lui Marguerite Duras (cea care l-a fermecat și pe Lacan).

Poveștile – erotice, deci, în termenii autoarei, povești de iubire în fond – pe care le avem inventariate în această carte sunt tari, sunt ieșite din comun și, nu puține, contrariază locurile comune și etica obișnuită, chiar și pe cea acum, la decenii bune distanță după ce unele dintre ele s-a consumat. Așa stând lucrurile  – și, întrucât este vorba despre psihanaliza, pesemne că lucrurile nu pot să stea decât așa -, putem spune că ”O istorie erotică a psihanalizei” este (și) o carte a exceselor, a exagerărilor. O asemenea apreciere – care ține nu de o analiză profundă, ci de observație elementară – poate fi îmblânzită cu o formulă a unui pshihanalist celebru: ”numai exagerările sunt adevărate”. Dincolo de aceasta, volumul scris (foarte bine, foarte inspirat) de Sarah Chiche se citește cu o plăcere uriașă.

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *