Vai, non ti fermare! Ci siamo tutti perduti!

VEZUVIU. Vai, non ti fermare! Ci siamo tutti perduti! Nu știu dacă am transcris corect. Așa urla șoferul autobuzului care ne-a dus până la baza Vezuviului. La întoarcere, lumina cădea în evantai. În fața lui, șir de mașini, serpentine, într-o lentoare care făcea să se-nghesuie cenușa pe parbriz, ca-ntr-o carte poștală trecută prin ciurul vremii. Conurile care atârnau pe scheletele copacilor nu atrăgeau nicio cioară. Ca un refren, cuvintele simpaticului șofer mi-au revenit în minte, pe toată perioada sejurului. Mergeam pe stradă și mă trezeam că spun și eu, din senin: Vai, non ti fermare! Ci siamo tutti perduti!. Și acum, când scriu, stau, parcă, pe rândul șapte, mă-nclin puțin, văd volanul, șoferul cu brațele ridicate, câte-o pensiune părăsită, bolovani și basca olandezului din față. Vocea lui stridentă sparge, pe la colțuri, liniștea. Am vrut să văd vulcanul, să-ndes în buzunare bucăți din piatra lui sfărâmicioasă, roșiatică, cu cristale minuscule topite-n timp. Nu mi-a fost teamă. Nici n-aș fi avut când să încerc această vremelnică, dar agasantă, e drept, stare. Am urcat gâfâind, aveam doar o oră și jumătate la dispoziție. Ne-au lipit pe bluze un petic de hârtie cu cod de bare, să ne identifice. Fără el, nu te mai întorceai în Napoli, rămâneai captiv, acolo, pe buza craterului.  

La Pompei, o altă senzație. M-am blocat într-o tufă de maci, încâlcită-n ruine, pe care memoria se încăpățânează să o deruleze la foc automat, ca pe-o trăire intensă. Ne pregăteam să ieșim din șirul alambicat al aleilor. Pășeam obosiți spre amfiteatrul gladiatorilor, când, fantomatică, o poartă din trecut ne chema tânguitor. Scârțâitul acela de film horror, capturat în zona de dincolo de fotografie, mișca realitatea cu încetinitorul. Tocmai ne minunam de vasele imense dintr-un fast food pompeian. Amforele sprijinite una de alta și cuptorul. Da, aveau și ei, la colț de stradă, câte-o tavernă ori birt în care vindeau pâini înmuiate-n ulei de măsline și roșii aburinde. Focaccia lor. 23 august, anul 79 e.n. Vulcania. Sărbătoare prevestitoare. Zeul focului, Vulcan. Cel Șchiop. Hefaistos. Cu o zi înainte de dezastru. Mergeam, cum și ei, atunci. Din când în când, din reflex, întorceam capul spre Vezuviu. Era atât de blând în impotența lui. Lumina puternică de la mijlocul zilei îi badijona creștetul turtit. Aproape că simțeai cum cade lacrima pe obraz, de milă. Movilă îndepărtată, pierdută-n zarea cenușie. De sus, floare gigantică, incinerată. În nări, miros de ars. Stridența scenelor cu cadavre ambalate în cenușă vulcanică. Câte-o statuie de marmură cu braț amputat. Nicidecum originalul. Picturi murale. Cineva a mâzgălit cu briceagul. Natură moartă cu zgârieturi moderne. Tavă cu pești. Roșu de Pompei. Fresce mutilate. Se reface o lume. Vizitatorii caută comori. Vai, non ti fermare! Ci siamo tutti perduti!

Napoli. Același trafic infernal. Motociclete care-și cară familia. La mijloc, copilul de trei ani, strivit între pieptul mamei și spatele de culturist al tatălui. Nu poartă căști. O polițistă fluieră din răsputeri. A pagubă. Se înaintează greu. Capete ieșite pe geamul mașinii. Mâini care-și flutură neputința. La kilometri distanță, Vezuviul pare o fantomă. Cerul e traversat de pescăruși vorace. Și de funingine. Dintr-o altă viață. Vai, non ti fermare! Ci siamo tutti perduti!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *