Am dat deunăzi – printr-o teribilă ironie a sorţii – de un fragment pe care Sartre îl închinase lui Simone de Beauvoir.
„Tu eşti pentru mine relaţia necesară. Toţi ceilalţi sunt întâmplători”.
L-am regăsit într-unul din cele mai nimerite momente, când încercam să reiau firul unor poveşti din ultimul timp, prin care providența a așezat laolaltă tot felul de oameni, fără nicio legătură între ei. Probabilitatea istorică, altminteri, ca ei să se adune, într-o naraţiune cu sens, tindea spre zero. Cert e că nu episoadele în sine sunt importante, ci frustrările din spatele lor, deghizate în neputinţa de a asuma că unele persoane fără de care ai trăit toată viaţa au devenit, deodată, ba profund indezirabile şi totuşi legate de tine, ba profund vitale, făcând din tine ceva mai mult decât credeai că eşti. Pesemne, cea mai mare greaţă vine cu cea mai ciudată bucurie, aşa cum un gest lipsit de umanitate poate aduce alături câteva destine care rămân cel puţin într-o afinitate (afectivă). Textul meu – care altminteri porneşte destul de ezitant şi va rămâne greoi, pe măsura poftei de a face trecute sub condei unele lucruri cu o delicateţe care să restrângă chipuri şi destine la morala unei naraţiuni expusă cât mai tern şi conceptual, are în vedere o lecţie asumată: se întâmplă ca din cele mai impredictibile accidente de viaţă să se desprindă relaţii necesare.
La început, ele nu pot creşte ca fiind relaţii echilibrate. Cineva dă mai mult. Cineva aşteaptă mai mult. Cineva ascultă mai mult. Cineva întreabă mai mult. Cineva tace mai mult. Cineva măsoară curios cumpenele celui de dinaintea lui. Cineva întinde o mână. Cineva lasă la vedere o seducție. Cineva asumă un sentiment. Cineva e refuzat. De fapt, cineva deschide tot felul de lumi din care altul poate să aleagă. Aceasta e frustrarea celui care generează ofertele: lui nu îi rămâne decât să fie ales. Celălalt primeşte, ezită, aude. Înțelege, apreciază, se îndoiește, se agață de timp. Iar atunci când se încurcă în gesturile simple, pentru că în spatele lor sunt neputinţe numai de el ştiute, fuge. Cert e că din când în când, simte nevoia să se întoarcă şi să se încredinţeze, iar pentru interlocutorul lui, toate plecările şi toate rămânerile la sine sunt hrană pentru suflet. Lui nu îi rămâne decât să aleagă. Dar a te pronunța cu privire la o lume sau alta e mai greu decât a o construi.
Nu asupra egalităţii acestor relaţii aş vrea să îmi opresc gândul. E ceva ciudat, într-o relaţie necesară și, în mod paradoxal, născută de nicăieri: faptul că ajungi să rabzi, pentru ea, mai mult decât ai făcut-o cu oricare altă ocazie; că ierți, deși nu ești în măsura să o faci de fiecare dată; că uiți doar pentru a păstra, în contactul cu celălalt, un teren gol și curat pe care să îl aștepți. Relația necesară e cea în care dragostea și prietenia se strigă pe nume și își răspund fără să se facă uitate.
Într-o relație necesară, îl vezi pe celălalt mai întâi ca om. Apoi, îl speculezi în nenumărate roluri. Ar putea fi cel mai bun prieten. Cu puțină îngăduință de la Dumnezeu, ar putea fi punctul tău de echilibru. Cu dezlegare de la univers, ar putea fi cea mai inspirată seducție, cea mai răbdătoare dragoste sau cea mai bună alegere de viață. Sunt roluri pe care el nu le simte încă sau le amână. Tot ce îți rămâne de făcut e să îi îndrăgești șovăielile, să îi iubești dezastrele, să îi urmărești conștiința. Și până când îi va veni curajul, înțelepciunea sau puterea de a apuca rolul pe care tu îl vezi potrivit pentru el, nu îți rămâne decât să stai în preajmă, consolat cu ideea că nu poți feri pe nimeni de el însuși și nu poți aduce mângâiere nimănui, decât dacă ești lăsat să o faci. Ca o relație necesară să ajungă una fericită trebuie să aștepți și să epuizezi toate lumile posibile care derivă din ea. Însă simplul fapt că ești prins într-o asemenea legătură, îți amintește că ești viu și te ține la suprafață. Măcar un timp.
