MUSICA PURITAS DOMINICA (Elle nu m’aime pas sau Ella giammai m’amo!)

Indiferent că e în varianta primă pentru Opera din Paris (Don Carlos), sau în cea secundă pentru cea din Milano (Don Carlo), această profundă arie, dincolo de perfecțiunea ei muzicală, reflectă în primul rând patologia capului senil și  încoronat, răutatea lui egoistă, care, probabil sau tocmai aetatis causa, ajunge să-și trimită la moarte propriul fiu, considerând că în fapt ceea ce i se cuvenea urmașului său Carlo(s) , ar trebui să fie al regelui Filip, pentru că e … rege; ca atare tânăra Elisabeta de Valois  devine monstruos și fără voia ei … mama celui de o vârstă cu ea și care trebuia să-i fie soț ca o garanție a păcii dintre Spania și Franța. Încă o dovadă muzicală genială că Verdi nu iubea convențiile feudale de tip aristocratic, monarhic în cârdășie cu cele bisericești. Aria regelui e o confesiune, singura realistă dar care nu schimbă cu nimic… nimicnicia capului apăsat de un simbol al arbitrarului, al libidinoșeniei etimologice, ad libitum adică.

Pentru conformitate și respect față de Verdi, să ascultăm ambele variante, în fapt una în două limbi. În franceză Ildar Abdrazakov admirabil vocal (o versiune cel puțin atipică fie și prin neconcordanța textului cu aspectul interpretului încât te întrebi oare de ce Elisabeta nu-l iubea, dar asta e convenția artistică și aiureala regizorală), în italiană Ferruccio Furlanetto.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *