Interviu Justina IRIMIA: Tangoul – ”un gând trist care dansează”. În Argentina

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

Interviul de mai jos are un, neobișnuit, dar necesar, preambul. Acesta îi aparține invitatei:

Nevoia unui preambul se impune pentru o exhaustivă abordare a acestui dialog – dialectica muzică de tango-dans tango este, de cele mai multe ori, ignorată în afara culturii argentiniene. Succesul mondial al dansului pare să îi fi eliminat sau exilat în culise splendoarea lirică. Prin excelenţă urbană, muzica de tango se naște la jumătatea secolului al XIX-lea, ca expresie a nostalgiei numeroșilor imigranți stabiliți de o parte și de alta a fluviului  Río de la Plata. Interpretată și, ulterior, dansată de bărbați, muzica de tango își păstrează, până astăzi, devotamentul pentru vocile masculine, ce rămân emblematice, în ciuda notorietății câtorva artiste ce se afirmă de-a lungul secolului XX. În Argentina, CD-urile, clipurile, documentarele și orice alt tip de producție având ca obiect muzica de tango sunt cel puțin la fel de populare precum materialele ce se concentrează asupra dansului în sine. Găsesc demn de subliniat că, în ceasul dorului chinuitor de casă, expații argentinieni ascultă muzică de tango.

Deși admir senzualitatea și exotismul dansului produs de acest tip de muzică, nu îmi pot reprima regretul privind ignorarea (în mod cert, involuntară) a sursei.

Cristian Pătrășconiu: Ce e pentru dumneavoastră cel mai frumos la acest dans, tangoul?

Justina Irimia: Mulțumită că am stabilit coordonatele corecte ale fenomenului, îmi permit un răspuns ce vizează exact sursa dansului. Pentru mine, frumusețea sa brută rămâne profunzimea muzicii ce i-a dat naștere, precum și teatralitatea sa aparent naivă, dar triumfală. În monografia pe care am dedicat-o orașului Buenos Aires, aloc câteva pagini acestui minunat produs artistic, menționând că dinamica dansatorilor se construiește, printre altele, pe „acea nestăvilire a seducţiei domolită de autocontrol”.

Dar cel mai dificil?

Tocmai tehnicile de autocontrol aduse la rang de artă îmi par dificile, la fel cum îmi pare imposibil de stăpânit rigoarea determinată de deprinderea pașilor, a ritmului și a rolului fiecărui partener în simbioza imposibil de încălcat. Vă previn, însă, că nu sunt interlocutorul ideal, dacă lungul meu sejur la Buenos Aires v-a creat expectativa dialogului cu o bună dansatoare. Nu știu deloc să dansez tango, eșecul reflectând o incapacitate organică de a stăpâni activități ce presupun tehnici, tehnicitate și memorie mecanică. Cele două lecții de tango pe care le-am luat la o mică școală populată exclusiv de expați și turiști nu mi-au asigurat decât amintirea unor scene plăcute și amuzante. Rămân, însă, în eterna admirație a acestui act unic și, uneori, urmăresc cu aviditate, evoluția marilor artiști argentinieni (anonimi sau celebri).

Care e cel mai frumos tango pe care îl știți?

Cu riscul de a părea nedreaptă față de dans, mărturisesc, spontan, că cel mai frumos tango pentru mine rămâne străvechiul și antologicul La cumparsita (1916), pe care nu-mi amintesc să-l fi văzut dansat. Mă atrag, însă, și Mi Buenos Aires querido și jucăușul subtil licențios A Media Luz.

Visați că dansați tango?

În sensul strict oniric, nu. Dar, uneori, îmi imaginez că cele două lecții luate la Buenos Aires au funcționat magic și că, încălțând pantofii speciali, în prezența unui partener expert (în acest dans, bărbatul conduce, iar perfecțiunea cunoștințelor sale este esențială), aș glisa pe podeaua de dans, uluindu-mă și pe mine însămi.

Cât ați stat în Argentina și de ce?

Un sejur organizat din motive profesionale, prevăzut pentru șase luni, s-a extins până la doi ani.

Cât ați stat în Argentina ați văzut mult tango?

Probabil că iar îi întristez pe cititori declarând că nu am văzut mai mult 8-10 numere de dans (și niciun spectacol dintre cele organizate, cu mare efort și cu migală, în special pentru turiști). În prima lună a sejurului, când încă mă bucuram autentic de statutul de turist, nu o dată m-am oprit, surprinsă și încântată, pe stradă, pentru a urmări dansatori anonimi, modest îmbrăcați, evoluând sub aparatele foto ale altor turiști. Tot din acea lună ianuarie (lună estivală în emisfera sudică) mi s-au așezat, indelebil, în minte, acordurile muzicii de tango revărsându-se din magazinele de CD-uri, cu ușile deschise spre celebrul bulevard Corrientes (imortalizat în menționatul A Media Luz).

Dar ați și dansat de multe ori? Tango, bineînțeles…

În afara nefericitelor lecții evocate până acum, m-am dedat, infantil, unor pseudomișcări de dans…

”Ultimul tango la Buenos Aires” nu e chiar ultimul tango, nu-i așa?

Ușor înșelător (pentru că, așa cum am subliniat la începutul interviului, volumul meu este o monografie a capitalei argentiniene), titlul este însoțit de un subtitlu relevant – „o metropolă exotică pe înțelesul tuturor”. Dacă, însă, întrebarea vizează un potențial nou text amplu despre Buenos Aires, mă tem că nu am răspunsul. Iar dacă urmăresc altă latură a întrebării, recunosc că inevitabila notă tristă a titlului sugerează esența acestei muzici.

Ce are ”de-al locului” tangoul? Ce ați simțit că are el din aerul acelor locuri, din Argentina?

Tangoul, în ambele sale coordonate, este un produs urban. El nu reflectă sufletul argentinian, ci doar sufletul porteño (demonim al locuitorilor capitalei). De altfel, provinciile Argentinei își exhibă, cu mândrie, dansuri folclorice a căror fibră este străină filosofiei tangoului.

Impresia care m-a invadat aproape agresiv de euforic, pe parcursul primului dans pe care l-am urmărit pe acea stradă din centrul orașului și care m-a dominat de atunci este teatralitatea delicioasă a flirtului. Îmi permit o digresiune utilă, pentru ca cititorii care nu cunosc spiritul porteño să nu fie surprinși. Fideli originii italiene, oamenii din Buenos Aires cuceresc plenar printr-un savuros simț al umorului a cărui ludicitate cu greu o poți disocia, uneori, de Commedia dell’arte. Acest spirit ludic, însoțit de dinamica tipică a flirtului local – un șarmant, dar, uneori, exasperant mecanism ciclotimic de atracție și respingere – se manifestă, indiscutabil, în fiziologia dansului tango.

Greu să înveți acest dans dacă nu ești de acolo, din țara lui natală?

Întrucât miezul dansului este rigoarea pașilor și a tehnicilor, indispensabilă este o minte a cărei structură permite asimilarea lor. Originea etnică este irelevantă. De altfel, la edițiile celebrului festival de tango care se desfășoară, în fiecare august (adică în plină iarnă), la Buenos Aires, numeroși câștigători nu au fost argentinieni.

Încă o obligatorie nota bene, anunțată, timid, în preambul. Originea tango-ul este feroce disputată între argentinieni și uruguayeni. Nu e deloc exclus ca el să se fi născut la Montevideo, dar, în cele mai multe contexte, istoria sa își pierde relevanța.

E diferit milonga de tango?

Aici capitulez, mărturisindu-mi absoluta ignoranță! Mi s-a spus că este diferit, dar nu știu și cred că n-aș putea înțelege, pe deplin, de ce. Cred că, în privința asta, trebuie să vă adresați unui expert.

E o luptă tangoul? Un dans al cruzimii, al violenței? Sau aceste aprecieri sunt parte din mitologia lui, convenabilă?

În calitate de spectactor și, la aproape doi ani de la asimilarea primului spectacol, de autor al unui text despre tango, i-am perceput și analizat nota de agresivitate simulată, ca element irigat de spiritul ludic. Numeroase mișcări sunt, fără îndoială, neașteptat de agresive, dar tocmai forța lor furnizează farmecul unei încleștări în care doar aparent bărbatul conduce. Bruschețea paradoxal senzuală cu care partenera îl respinge nu face decât să potențeze savoarea și să dilate misterul unui deznodământ pe care publicul, uitând să mai respire, nu îl poate anticipa.

Când dansează tango, cei doi parteneri dansează împreună sau dansează fiecare pentru sine, pentru putere?

Probabil că, în bună măsură, răspunsul anterior aduce lămuriri și asupra acestei întrebări. Este, într-adevăr, un joc simulat al puterii, în care fiecare cunoaște, efemer, victoria, pentru a o pierde, spontan, în detrimentul celuilalt. Erotismul copleșitor chiar și în epoca intens sexualizată în care trăim se hrănește din acest mecanism al puterii nestăvilit de seducătoare. Îmi permit inserarea unui scurt fragment din unicul capitol al volumului meu în care explorez muzica și dansul tango – “ceea ce feţele partenerilor decretează ca îndepărtat şi interzis, mărind deliciul aşteptării, mişcările picioarelor îndeamnă şi potenţează – bizară fractură a dorinţei.”

Care e filozofia tangoului? Există, credeți, așa ceva?

Sfâșierea sufletului imigrantului captiv între Europa și Lumea nouă produce, indubitabil, frumusețea tuburătoare a versurilor și a acordurilor muzicii. Cealaltă coordonată, și mai recurentă, este explorarea sentimentalității masculine. Probabil că, în afara culturii argentiniene, este puțin cunoscut faptul că cele mai multe cântece lamentează situația disperată a bărbatului înșelat sau părăsit. Gardel însuși se afirmă prin numeroase versuri în care își descrie angoasa. După cum îmi mărturisea un cunoscut filosof argentinian, într-un interviu aparținând materialului utilizat în conceperea Ultimului tango la Buenos Aires, aceasta este „ o muzică misogină plină de bărbaţi încornoraţi.“

Îți trebuie o condiție fizică specială pentru a face tango?

În cei doi ani petrecuți acolo, nu am văzut niciodată dansatori supraponderali. Am văzut, însă, cu tristă duioșie, într-o  piață renumită pentru mici numere de tango ad-hoc, dansatori în jurul vârstei de 75 de ani, dansând relativ modest, dar corect. Erau printre ultimii reprezentanți ai generației de elită a tangoului.

E un dans trist? Îi putem asocia un asemenea epitet? Sau poate un altul anume?

Am un singur răspuns. Enrique Santos Discépolo, autor a numeroase piese ale anilor ’30, spunea despre tango că este „un gând trist care se dansează“.

Despre ce sunt textele care vin natural pe muzica de tango?

Iubirea neîmpărtășită, cruzimea femeii, dezolarea bărbatului părăsit, dar și invitația jucăușă la renumite cuibuișoare de nebunii, precum în celebrul tango A Media Luz. Celor familiarizați cu spaniola (ideal, cu spaniola argentiniană) dar și celor care coabitează natural cu dicționarele autentice le recomand, entuziast, să citească versurile acestui străvechi tango pe care Libertad Lamarque, una dintre puținele voci feminine (și personaj al epocii de glorie a tangoului, în anii ’30-’60) îl interpretează, într-un fermecător clip. Merită adăugat că scurte înregistrări video, azi definite drept clipuri, îi imortalizau în chip minunat pe renumiții artiști de tango, încă din anii ’30 – epoca lui Gardel.

Îmi permit să mai fac o recomandare – pentru o descriere acurată și îmbibată de un patos ce redă pasiunea dansului, e binevenită ascultarea cu atenție a altui clasic cu nume denotativ – Así se baila el tango (1942). Celebrul artist Alberto Castillo explică, pe un ton emfatic și cu subtilă aroganță simulată, că tangoul se dansează „simțind pe chip sângele care urcă, la fiecare pas” și „închizând ochii, ca să auzi mai bine.

E un dans al seriozității? Al unei, poate, prea mari seriozități? Nu prea zâmbesc des dansatorii de tango, nu?

Ca parte a jocului impecabil între doi actori ce au studiat arta, ani la rând, seriozitatea simulată reflectă dorința de dominare. Însă, efortul tehnic deloc mic nu poate reda, la rândul său, altfel de sentimente. Închise în universul discuţiei mute, privirile şi atingerile chipurilor sunt expresia unei concentrări recognoscibile pentru un expert sau doar admirator al dansului.

Etică sau estetică în primul rând, la tango?

Esența estetică a acestui minunat act – știu că vă referiți exclusiv la dans și, pentru prima dată, conced să-i neglijez corolarul – este cea care se afirmă victorios, pe parcursul unui mecanism ce glisează într-un iureș atât de vertiginos, încât cu greu poți crede, la finalul la fel de dramatic, că ai asistat la consumarea unui dans, cu rigoarea sa tehnică firească. În ce privește coordonata etică, probabil că falsa dominație a bărbatului și flirtul copleșitor al femeii aspiră la furnizarea unor subtile sfaturi privind dinamica de cuplu.

Cum se pun, din punctul dumneavoastră de vedere, accente acestui dans: în jumătatea superioară a corpului și în jumătatea inferioară a corpului?

Vă previn că voi oferi un răspuns risqué, pentru a nu-l numi, franc, pompieristic. Întrucât nu mă consider nici măcar neofită, pot doar presupune că accentele predominante marchează mecanismul în care intră și se menține jumătatea inferioară a corpului. Dar savurosul dialog mut al chipurilor, menționat puțin mai sus, nu poate rămâne în umbra cuceririi aduse de trupurile încleștate.

Ce este între cei doi care dansează tango?

În splendida simbioză ce mi s-a revelat de fiecare dată când am urmărit un astfel de dans – pe o stradă murdară din Buenos Aires, într-un documentar, într-un film artistic sau pe scena unui festival – am citit excepționala naturalețe a artei flirtului. Teatralitatea deja evocată rămâne cealaltă coordonată fundamentală a dansului reflectând-o, estetizat, pe cea a oamenilor numiți porteños.

Dansați? Când răspundeți întrebărilor despre tango, dansați în mintea dumneavoastră?

Pentru a asigura un bathos total, recunosc că nu dansez nici măcar în mintea mea. Cu aceeași candoare, recunosc, însă, că dintr-o frivolă și jucăușă dorință de epatare, am executat, cândva, câteva (chinuite) mișcări de dans, pe ritmul celebrului Por una cabeza, cu ocazia unei mici petreceri de sfârșit de an. Succesul produs (doar) de surpriza absolută a atins gloria!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *