„Dumnezeu nu are timp…”

Mărturisesc cu oarecare invidie, rațională totuși pe cât e posibil, că aserțiunea de mai sus nu îmi aparține.

Recenta catastrofă, dramă sau cum să o numim, cultual  culturală din capitala franceză, poate pune o serie de probleme dincolo de rezolvarea ei concretă, adică financiar – arhitectonică. Dintre numeroasele afirmații ale parizienilor șocați de efectele incendiului cu adevărat devastator, am reținut-o pe cea a unei doamne după care Dumnezeu ar fi supărat că suntem  prea grăbiți, că nu îi acordăm suficient din timpul nostru. Ar mai fi de reținut dintre  miile de confesiuni și cea conform căreia (deși se renovează de scurt timp) ne-am îndepărtat de Casa Lui…

Sunt o serie de mărturii, confesări la fierbinte, care se înscriu în momentele de panică, de teamă ale omului în înfruntarea unor nenorociri personale sau colective, generând întoarcerea la rugăciune ca singura formă de exprimare a unei speranțe. În aceeași categorie se înscriu formule precum „Doamne, de ce m-ai părăsit?”, „Doamne, de ce ți-ai  întors chipul de la mine?”, „Doamne, de ce nu ai avut milă?”. „Doamne, de ce mi-ai dat asta?”,          Doamne, întoarce timpul…”  și multe altele în funcție de suferința rugătorului interogativ. De remarcat o oarecare nuanță de reproș în toate acestea în ideea că „deși m-am rugat la Tine mereu, zi și noapte”.

Din păcate, așa cum nu se înțelege că un monument funerar cu cât e mai grandios cu atât e mai (în) van și mai apropiat de deșertăciune, ca să nu spun inutil, tot astfel nu e limpede pentru cei mai mulți rugători (nu doar creștini, căci EL e al tuturor) că Dumnezeu nu a cerut niciodată să i se înalțe lăcașuri de rugăciune; dimpotrivă, prin Fiul ne-a spus clar: „iar când vă rugați, nu fiți ca fățarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stând în picioare, să se roage , ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: Își iau răsplata lor.

Tu însă când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău Care este în ascuns, și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti la arătare”. (Matei, 6, 5, 6). Mai mult, știm tot de la Fiul că rugăciunea  poate fi și pe un munte, în pustie.

Toate acestea probează faptul că într-adevăr, poate fără voia lui, omul e departe de Dumnezeu și foarte aproape de sinele său; într-un interviu acordat odinioară presei audio vizuale în curs de naștere, în principiu nepervertite încă (?), David Ben Gurion, întrebat despre cum vede ca evreu suferințele îndurate de poporul căruia îi aparține și de faptul că totuși Dumnezeu l-a ajutat să întemeieze statul Israel, înțeleptul politician (mai rar, dar există și așa ceva) a răspuns că „Dumnezeu nu are timp pentru fiecare”. Ducând mai departe înțelesul afirmației, putem spune că valorează cât o întreagă demonstrație teologico – filosofică bine fundamentată, adică nu o gargară a firului tăiat în patru. De vreme ce prin toate atributele sale Dumnezeu este Eternitate, e și mai evident că nu poate avea timp, nu doar pentru fiecare dintre noi, ci în general. Timpul este, din această perspectivă, un concept din cadrul Creației. Dumnezeu nu poate avea timp, adică nu poate cunoaște timpul pentru că ar însemna moartea…  Eternității, ceea ce rațional cugetând e de neimaginat fie și pentru că nu ar fi … Eternitate. Tocmai în acest sens Dumnezeu nu-și poate întoarce chipul de la noi, pentru că Eternitatea nu are chip. Că noi creștinii Îl pictăm în fel și… chip, e treaba noastră dătătoare de încredere în eul nostru savant, egoist și iubitor de frumos uneori.

Și totuși ne rugăm către EL. O doamnă trecută prin lagăr, dar nu german ci sovietic, deloc bisericoasă dar credincioasă, îmi explica odinioară că în timpul robiei se ruga seara la „Dumnezeul meu”; adică o infimă parte din Infinitul Lui ți-o însușești făcând-o timp al tău care moare odată cu tine.

Să-I reproșăm lui Dumnezeu, fie și rugându-ne, ceva legat de timp, e ca și cum am spune nietzsceean „Dumnezeu e mort”, sau cert va muri, dacă e în timp. Desigur nu putem trage nici o concluzie la incendiul parizian; eventual una tehnică, probabil un scurt circuit, nici măcar un atentat terorist.

Revine iarăși și iarăși aceeași întrebare specifică unor asemenea momente: de ce îngăduie Dumnezeu așa ceva? Pe cât de inutilă întrebarea, pe atât de lipsită de răspuns; după ce și-a trimis Fiul dându-I și chip de om, iar pământenii L-au crucificat, ar fi și culmea iraționalului ca și El să intre în timpul muritor. Poate totuși trebuie să acceptăm ca părți temporale ale Creației că „Dumnezeu nu are timp… ” spre binele nostru; căci, de și-ar „găsi” timp pentru noi, așa cum ne-am dori-o, ar muri odată cu micile creaturi; bine spune Poetul nostru: „timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie”. E cu totul altceva decât Eternitate. Dacă poate fi „neagra veșnicie”, Eternitatea e mereu luminoasă.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *