Michael Houellebecq, Serotonină (5)

Era o casă fermecătoare, dar aveam să locuiesc singur. Claire se opusese clar și răspicat ideii de a se muta la ţară, în Basse-Normandie. Am vrut la un moment dat să-i sugerez c-ar putea „să se întoarcă la Paris pentru castinguri“, dar am sesizat repede absurdul propunerii, se ducea la zece castinguri pe săptămână, n-avea nici o noimă, un domiciliu la ţară era sinucidere curată pentru cariera ei, dar, în același timp, e chiar așa grav să ucizi ceva care e deja mort? Asta gândeam în sinea mea, dar, desigur, nu i-o puteam spune, oricum nu atât de direct, iar indirect nu știam cum. N-am găsit nici o soluţie.

Am convenit așadar, cu înţelepciune la prima vedere, că o să mă întorc eu la Paris în weekenduri, ne-am iluzionat fără doar și poate că această despărţire și aceste regăsiri săptămânale aveau să dea oxigen și energie cuplului nostru, că fiecare weekend avea să fie o sărbătoare a dragostei etc.

Între noi nu s-a petrecut nici o ruptură, nici o ruptură clară și definitivă. Nu e prea complicat să iei trenul de la Caen la Paris, e direct și durează doar puţin peste două ceasuri, atât doar că întâmplarea a făcut că l-am luat din ce în ce mai rar, la început pretextând că aveam mult de

lucru, apoi nemaipretextând nimic, iar după câteva luni ne-am lămurit cu totul. În adâncul sufletului, nu renunţasem o clipă la ideea că va veni cu mine în acea casă, că-și va abandona improbabila carieră de actriţă și ca va accepta să fie, pur și simplu, soţia mea. I-am postat chiar, în mai multe rânduri, fotografii ale casei, făcute pe vreme însorită, cu ferestrele larg deschise spre tufe și ierburi, mi-era cam rușine când îmi aminteam de asta.

Odată cu trecerea timpului, cel mai remarcabil mi s-a părut, ca și cu Yuzu, douăzeci de ani mai târziu, faptul că totalitatea bunurilor mele terestre încăpea într-o valiză. În mod limpede, nu aveam nici o chemare către bunurile pământești; ceea ce, în ochii anumitor filozofi (epicureici? stoici? cinici? câte-un pic din toate trei categoriile?), reprezenta o stare mentală cât se poate de sănătoasă; poziţia inversă, mi se pare, fusese arareori apărată; prin urmare, exista printre filozofi un consensasupra acestei probleme – lucru îndeajuns de rar ca să nu fie subliniat.

Trecuse puţin de ora cinci când am încheiat convorbirea cu Claire, mai rămăseseră trei ore până la cină. Destul de repede, în doar câteva minute, am început să mă întreb dacă această întâlnire cu ea chiar fusese o idee bună. În mod vădit, n-avea cum să ducă la nimic bun, singurul rezultat avea să fie deșteptarea sentimentelor de dezamăgire și de amărăciune pe care, timp de două decenii, izbutiserăm oarecum să le tăinuim. Amândoi știam destul de bine că viaţa e dureroasă și dezamăgitoare, așa încât chiar trebuia oare să plătim un taxi și o notă la restaurant ca să obţinem o confirmare în plus? Şi, pe deasupra, aveam oare nevoie să aflu ce făcuse Claire între timp? Probabil că nimic strălucitor, în orice caz nimic care să se ridice la nivelul speranţelor sale, fiindcă în caz contrar mi-aș fi dat seama, fie și doar văzând afișele de film de pe stradă. Deși aspiraţiile mele profesionale erau mult mai puţin bine definite și, din această pricină, eșecul mai puţin vizibil, nu eram deloc ocolit de sentimentul, deslușit, că în momentul de faţă sunt un ratat. Întâlnirea a doi losers în vârstă de patruzeci de ani și foști amanţi putea fi o scenă magnifică dintr-un film franţuzesc, dacă actorii ar fi fost potriviţi, să zicem, de dragul aproximării, Benoît Poelvoorde și Isabelle Huppert; dar în viaţa reală aveam oare chef de așa ceva?

 

Michael Houellebecq, Serotonină

Traducere din franceză de Daniel Nicolescu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

©Humanitas Fiction 2019

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *