Michael Houellebecq, Serotonină (4)

Pe mine, Monsanto începuse să mă scoată din sărite, m-am apucat să urmăresc cu adevărat anunţurile, prin aproape toate mijloacele aflate la îndemâna unui absolvent de Agronomie, în special prin intermediul Asociaţiei foştilor studenţi, dar am nimerit de-abia la începutul lui noiembrie peste o ofertă realmente interesantă, care venea de la Direcţia regională pentru agricultură şi păduri din Basse-Normandie[1]. Trebuia creată o nouă structură destinată exportului de brânzeturi franţuzeşti. Am trimis un CV şi am obţinut rapid o întâlnire, am făcut drumul dus-întors la Caen chiar în ziua respectivă. Directorul regionalei era şi el un fost student la Agricultură, un tânăr fost, îl ştiam din vedere, era în anul doi când eu eram în primul. Nu am habar unde-şi făcuse stagiul, dar păstrase de-acolo mania (nu prea răspândită la vremea aceea în administraţia franceză) să folosească, uşor cam de pomană, termeni anglo-saxoni. Constatarea sa iniţială era că brânza franţuzească era în continuare exportată aproape doar în Europa, că locul ei rămânea nesemnificativ în Statele Unite, şi că, mai ales, spre deosebire de vin (în acest punct s-a apucat să ridice lungi şi apăsate osanale asociaţiilor interprofesionale viticole din Bordeaux), sectorul de brânzeturi nu ştiuse să anticipeze sosirea pe piaţă a economiilor emergente, cu precădere a Rusiei, dar în curând a Chinei şi, fără doar şi poate, a Indiei, puţin mai târziu. Asta era valabil pentru toate brânzeturile franţuzeşti; dar noi ne aflam în Normandie, a subliniat el cu justeţe, iar el dorea să pună în funcţiune o task forcecare ar avea drept primă ambiţie promovarea “seniorilor trilogiei normande“: brânzeturile camembert, pont l’évêqueşi livarot. Până acum, doar camembert-ul se bucura de o reală notorietate internaţională, din motive istorice de altfel pasionante dar asupra cărora n-avea timp să insiste, brânzeturile livarotşi chiar pont l’évêquerâmâneau cu desăvârşire necunoscute în Rusia şi în China, el nu dispunea de mijloace nelimitate, dar reuşise totuşi să pună mâna pe bugetul necesar recrutării a cinci persoane, iar ceea ce căuta în primul rând era un şef pentru această task force, eram interesat de job?

Eram, şi i-am confirmat asta cu un amestec de profesionalism şi de entuziasm. Îmi venise o primă idee, şi mi s-a părut potrivit să i-o împărtăşesc: numeroşi americani, mă rog, nu ştiu exact dacă numeroşi, să zicem nişte americani, veneau în fiecare an să viziteze plajele Debarcării din Normandia, unde membri ai familiilor lor, uneori propriii părinţi își dăduseră viața. Desigur, timpul de reculegere se cădea respectat, nu se punea problema să organizăm degustări de brânzeturi la ieşirea din cimitirele militare; dar, asta e, până la urmă tot trebuie să mănânci, aşa că nu era oare limpede că brânzeturile normande puteau serios profita de pe urma acestui turism comemorativ? A fost cuprins de entuziasm: ăsta era, într-adevăr, genul de lucruri care trebuiau făcute şi, în general, imaginaţia nu se cădea să lipsească niciodată de la apel; sinergiile pe care viticultura din Champagne ştiuse să le dezvolte împreună cu industria franceză a luxului aveau puţine şanse să fie repetate prea curând: e cam greu să ţi-o închipui pe Gisele Bündchen savurând brânză livarot, dar nu şi o cupă de Moët et Chandon. Una peste alta, aveam să primesc, oarecum, mână liberă, n-ar fi vrut să-mi zăgăzuiască creativitatea, de altfel munca mea la Monsanto nu fusese nici ea prea uşoară (de fapt nu fusese nevoie să depun prea multe eforturi, argumentaţia pusă la punct de producătorul de seminţe era de o simplitate brutală: în lipsa OMG-urilor, nu aveam posibilitatea să hrănim populaţia, aflată într-o creştere constantă; în mare, aveam de ales: Monsanto sau foametea). Pe scurt, după ce am ieşit din biroul lui, ştiam deja, mai ales din modul în care vorbise la trecut despre slujba mea la Monsanto, că mă alesese pentru post.

 

Contractul meu începea la 1 ianuarie 2001. După câteva săptămâni de stat la hotel, am găsit o casă drăguţă de închiriat, izolată în mijlocul unei întinderi vălurite de tufe şi ierburi, la doi kilometri de satul Clécy, care se mândrea cu titlul uşor exagerat de “capitală a Elveţiei normande“. Era într-adevăr o casă fermecătoare, cu ziduri de paiantă; avea, pe un singur nivel, un living pardosit cu dale de lut ars, trei camere cu parchet şi un birou. Ca atenanţă, o fostă cramă reamenajată, care putea sluji drept locuinţă pentru prieteni; avea instalată încălzire centrală.

Era o casă fermecătoare, şi am simţit de-a lungul întregii vizite că proprietarul o îndrăgise mult, că o întreţinuse cu meticulozitate, era un bătrânel cocârjat, între şaptezeci şi cinci şi optzeci de ani, locuise aici, mi-a zis el din prima clipă, dar acum nu se mai putea, avea nevoie de asistenţă medicală curentă, o infirmieră la domiciliu de cel puţin trei ori pe săptămână, iar în perioadă de criză, zilnic, aşa că, vezi bine, un apartament în Caen era mai convenabil, avea, de altfel noroc, copiii lui îi purtau de grijă cum se cuvine, fiică-sa ţinuse s-o aleagă personal pe infirmieră, la ce se-ntâmplă în zilele noastre, avea mare noroc, aşa e, eram întru totul de acord, avea noroc, atât doar că, de când se prăpădise nevastă-sa, nu mai era la fel şi nu avea să mai fie la fel, era după toate aparenţele credincios şi nu s-ar fi gândit în veci la sinucidere, dar găsea uneori că Dumnezeu cam uitase să-l cheme la El, ce-i mai trebuia casă la vârsta lui, am lăcrimat aproape tot timpul vizitei.

Michael Houellebecq, Serotonină

Traducere din franceză de Daniel Nicolescu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

©Humanitas Fiction 2019

[1]Fostă regiune administrativă franceză, care reunea departamentele Calvados, Manche şi Orne. Corespundea părţii vestice a străvechii provincii istorice a Normandiei.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *