Michael Houellebecq, Serotonină (2)

Oricum, cariera ei intra în linie ascendentă şi această primă bucurie a fost completată de încă una, atunci când avionul Air France AF232 cu destinaţia Rio de Janeiro s-a prăbuşit în mijlocul Atlanticului de sud, într-o duminică din luna martie. Nu a existat nici un supravieţuitor, iar mama lui Claire se număra printre pasageri. S-a creat îndată o celulă de asistenţă psihologică destinată celor apropiaţi victimelor. “Acolo m-am arătat cât se poate de talentată, mi-a zis Claire în seara primei întâlniri cu psihologii-experţi, am jucat rolul fiicei devastate, dărâmate, cred că am reuşit de minune să-mi ascund bucuria.“

În ciuda urii pe care o resimţeau una faţă de cealaltă, mama ei era, presimţise Claire, mult prea egoistă ca să se fi chinuit să redacteze un testament, ca să-şi fi îndreptat un singur minut gândul spre ce se putea întâmpla după moartea ei, oricum e foarte greu să-ţi dezmoşteneşti copiii, în calitate de fiică unică avea dreptul legal şi inalienabil la o cotă de 50% din masa succesorală, pe scurt, Claire nu prea avea de ce să se teamă, iar la o lună după acea miraculoasă catastrofă aeriană a intrat, într-adevăr, în posesia moştenirii, constituită în esență dintr-un minunat apartament situat în pasajul Ruisseau-de-Ménilmontant, în arondismentul XX. Ne-am mutat acolo două săptămâni mai târziu, după ce-am scăpat de catrafusele bătrânei – care, de altfel, nu era chiar atât de bătrână, avea patruzeci şi nouă de ani, iar catastrofa în urma căreia îşi pierduse viaţa se produsese în timp ce pleca în vacanţă în Brazilia, cu un tip de douăzeci şi şase de ani, adică exact de vârsta mea.

Apartamentul se afla într-o fostă fabrică de sârmă care se închisese la începutul anilor ’70 şi rămăsese nelocuită vreme de câţiva ani, până când a fost cumpărată de către tatăl lui Claire, un arhitect întreprinzător, care mirosea degrabă afacerile promiţătoare şi care a transformat-o într-o suită de loft-uri. Se intra print-un portic înalt, securizat printr-un grilaj cu bare enorme, codul digital fusese înlocuit cu un sistem biometric de identificare a irisului; vizitatorii aveau la îndemână un interfon cuplat la o cameră video.

Odată depășit acest baraj, se pătrundea într-o vastă curte pavată, înconjurată de zidurile vechilor clădiri industriale. Existau vreo douăzeci de coproprietari. Loft-ul care îi revenise mamei lui Claire, unul dintre cele mai spaţioase, era alcătuit dintr-un uriaş open spacede 100 m2– cu o înălţime de 6 metri până la tavan – care dădea spre o bucătărie deschisă dotată cu o insulă centrală, o baie amplă cu duş italienesc[1]şi cadă de tip jacuzzi, două camere dintre care una la mezanin iar cealaltă completată cu un dressing, şi un birou care dădea spre un colţ de grădină. Cu totul, puţin mai mult de 200 m2.

Chiar dacă termenul era puţin răspândit la vremea respectivă, ceilalţi coproprietari erau exact nişte bobos[2], cum avea să li se spună mai târziu, şi nu puteau decât să se bucure că aveau ca vecină o actriţă de teatru, te întrebi ce-ar mai însemna teatrul în lipsa mic-burghezilor, pe-atunci ziarul Libérationnu ajunsese încă să fie citit doar de pasionaţii spectacolului, ci şi de o parte (chiar dacă în scădere) a acestor bobos, iar Le Mondeîşi menţinuse cât de cât tirajul şi prestigiul, pe scurt Claire a fost întâmpinată cu entuziasm în imobil.

Eram conştient că situaţia mea putea fi mai delicată, probabil că Monsanto le părea o firmă aproape la fel de onorabilă ca şi CIA. O minciună reuşită împrumută întotdeauna anumite elemente din realitate, aşa că am anunţat imediat că lucram în domeniul cercetării genetice asupra bolilor orfane, bolile rare sunt inatacabile, îţi închipui imediat fie un autist, fie pe unul dintre bieţii copii atinşi de progeria, copii care, la vârsta de doisprezece ani, arată ca nişte bătrâni, aş fi fost cu desăvârşire incapabil să lucrez în domeniul ăsta, dar mă pricepeam destul la genetică, exact cât să fac faţă oricărui bobo, fie el chiar un boboinstruit.

[1]Duş fără treaptă, la nivelul planşeului, inspirat de anticele terme romane.

[2]Iniţial cuvânt-valiză (din bourgeois-bohème), termenul bobo a căpătat azi nuanţe peiorative, ajungând să însemne „mic-burghez“, persoană cu vederi înguste.

Michael Houellebecq, Serotonină

Traducere din franceză de Daniel Nicolescu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

©Humanitas Fiction 2019

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *