Michael Houellebecq, Serotonină (1)

Până la urmă, n-ai cum să nu fii preocupat de bilanţuri. Claire trecuse şi ea prin melodrame, avusese parte de perioade agitate, fără să cunoască fericirea cu adevărat. Dar cine-o mai cunoaşte, de fapt? gândea ea. Nimeni nu va mai fi fericit în Occident, mai gândea ea, niciodată, în zilele noastre se cuvine să privim fericirea ca pe o năzuinţă străveche, pur şi simplu nu se mai întrunesc condiţii istorice favorabile.

Nemulţumită şi chiar, în plan personal, disperată, Claire avusese parte în schimb de intense bucurii imobiliare. Atunci când sufletul micuţ şi mizerabil al maică-sii se dusese la Domnul – ori mai probabil în neant – tocmai începuse mileniul trei, un mileniu care era, poate, pentru Occidentul considerat mai înainte iudeo-creştin, unul în plus, în acelaşi sens în care se vorbeşte la boxeri despre o luptă în plus, în orice caz ideea câştigase teren serios în Occidentul considerat mai înainte iudeo-creştin, mă leg de asta ca să precizez contextul istoric, dar lui Claire nu-i păsa deloc de aşa ceva, avea alte griji pe cap, în primul rând cariera de actriţă apoi, puţin câte puţin, bilanțul cheltuielilor de întreținere căpătase un rol de primă mână în viaţa ei, dar să nu anticipăm.

O întâlnisem în seara Revelionului din 31 decembrie 1999, seară pe care o petrecusem la un specialist pe probleme de comunicare în situații de criză pe care-l cunoscusem la serviciu – pe vremea aceea lucram pentru Monsanto, și Monsanto se afla aproape mereu în situații de criză. Nu știu de unde-o cunoștea pe Claire, cred de fapt că n-o cunoștea, dar se culca cu una dintre prietenele ei – mă rog, prietenă poate nu-i cuvântul potrivit, să zicem că era vorba doar despre o altă actriță care juca în aceeași piesă.

Pe-atunci, Claire se afla la începuturile primului ei mare succes teatral – care avea, de altfel, să rămână și singurul. Până atunci trebuise să se mulțumească cu roluri de figurație prin filme franțuzești cu buget mic sau mediu și cu niște piese radiofonice pe France Culture. De data asta, deținea rolul feminin principal într-o piesă de teatru a lui Georges Bataille – de fapt nu era deloc o piesă de teatru a lui Georges Bataille, regizorul adaptasediverse texte ale lui Georges Bataille, unele de ficțiune, altele teoretice. Proiectul consta, potrivit declarațiilor sale din mai multe interviuri, în recitirea lui Bataille în lumina noilor forme de sexualitate virtuală. Omul se declara mai ales captivat de masturbare. Nu încerca să ascundă deosebirea, ba chiar opoziția dintre atitudinile lui Bataille și Genet. Toată chestia era montată într-o instituție subvenționată, Le Théâtre de l’Est parisien. Pe scurt, de data asta erau de așteptat importante ecouri mediatice. M-am dus la premieră. Nu mă culcam cu Claire decât de două luni şi-un pic, dar se mutase deja la mine, trebuie spus că încăperea unde locuia era de-a dreptul mizerabilă, cu dușul pe palier, la comun cu vreo douăzeci de alți locatari, și care era atât de jegos, încât s-a înscris până la urmă la Club Med Gym, doar ca să se spele. N-am fost din cale-afară de impresionat de spectacol – ci mai degrabă de Claire, emana de-a lungul întregii piese un soi de erotism glacial, costumiera și maestrul de lumini făcuseră treabă bună, îți trezea nu atât cheful să i-o tragi, cât să ți-o tragă ea ție, simțeai că e o femeie care putea, nitam-nisan, să fie fulgerată de pornirea irezistibilă de a te regula, de altfel asta se și întâmpla în viața noastră de zi cu zi, nu i se citea nimic pe chip și dintr-odată îmi punea mâna pe sculă, mă descheia la șliț una-două și îngenunchea ca să mi-o sugă sau, variantă, își scotea chiloții și începea să și-o frece, după câte-mi amintesc asta se-ntâmpla cam peste tot, inclusiv, o dată, în sala de așteptare de la taxe și impozite, era pe-acolo o negresă cu doi plozi care-a părut ușor șocată, ca să n-o mai lungesc, în materie de sex te ținea într-un suspans permanent. Critica a fost unanim elogioasă, piesa s-a bucurat de o foaie întreagă în paginile de cultură din Le Mondeşi de două în Libération.Claire beneficia de o parte considerabilă din tot acest concert de laude, Libérationîn mod special o asemuia cu eroinele lui Hitchcock, blonde şi reci, dar arzând de fapt pe dinăuntru, mă rog, comparaţii de-astea de tip omletă norvegiană[1]din care citisem cu zecile, şi care mă făceau să pricep imediat despre ce era vorba fără să fi văzut nici măcar un film de-al lui Hitchcock, eu făceam parte mai degrabă din generaţia Mad Max, dar ce s-o mai dăm la-ntors, în cazul lui Claire aveau destul de multă dreptate. 

Publicat în Franța pe 4 ianuarie 2019, Serotonină, al șaptelea roman al scriitorului Michel Houellebecq, și-a confirmat statutul de cea mai așteptată carte, atingând în trei luni vânzări de peste 500 000 de exemplare. A apărut concomitent în Germania, Italia și Spania, ocupând, în fiecare, locul 1 în  topurile de vânzări. Este în curs de traducere în peste 40 de țări.

Roman al unei rătăciri fără speranță pe drumurile din nordul Franței, al dezabuzării și nostalgiei convulsive față de iubiri ratate cu bună știință, dar și al privirii lucide și necruțătoare asupra lumii contemporane, cu răzvrătiți intratabili și „veste galbene“ sui-generis, Serotoninăeste cu siguranță una dintre cele mai puternice, mai tandre și mai vitriolante cărți scrise de laureatul din 2010 al Premiului Goncourt.

„Provoc pe oricine să citească ultimele două pagini ale romanului fără să plângă de bucurie. Aceasta, și doar aceasta este menirea literaturii – să ne ajute să supraviețuim.“

Frédéric Beigbeder

Serotoninăeste o oglindă imensă pusă în fața lumii noastre. Și reflectarea ei ne înfricoșează.“

Le Soir 

„Romanul nostalgiei și al mâniei, al emoției și al resemnării.“

Bernard Pivot

„Întunecată și miraculoasă, comică și melancolică, Serotoninăeste cea mai frumoasă carte a lui Michel Houellebecq.“

Vanity Fair

Ajuns într-un punct critic al existenței, Florent-Claude Labrouste își propune să dispară de bunăvoie, să renunțe la profesie, la viața socială, la cunoștințe. Își șterge urmele, se refugiază în hoteluri (unde musai trebuie să existe camere pentru fumători), străbate nostalgic (și deplânge) o Franță rurală ruptă de rosturile ei tradiționale, străduindu-se să opereze o regresie paliativă în trecutul personal. Își revizitează amorurile defuncte, un prieten, singurul, de tinerețe, încearcă zadarnice reconectări la momentul prezent, alternate cu visuri de sinucidere matematic puse la cale, dar rămâne la fel de pustiu pe dinăuntru, cu privirile lipite de o adevărată catapeteasmă a eșecului sufletesc, pe care și-a construit-o din cele 3 000 de fotografii ce îi rămăseseră în laptop, imprimate și lipite pe pereții ultimei sale locuințe. Dintre ele, vibrează viața în doar vreo trei, cele care îi păstrează imaginile singurelor lui iubiri posibile, cu Kate și Camille.

Michel Houellebecq, pe numele său real Michel Thomas, s-a născut în insula Réunion, la 26 februarie 1956 sau 1958 (după afirmația autorului). După absolvirea Institutului Național de Agronomie Paris-Grignon se înscrie la secția de cinematografie a Școlii Naționale Superioare Louis Lumière, abandonând-o înainte de a-și lua diploma. Poet, romancier, eseist și regizor, este cel mai important scriitor francez contemporan, cunoscut ca atare în toată lumea. Cariera literară și-o începe publicând versuri. Prima sa culegere de poeme atrage atenția criticii: În căutarea fericirii(La poursuite du bonheur) primește în 1991 Premiul Tristan Tzara, iar următoarea, Sensul luptei(Le sens du combat), obține în 1996 Premiul Flore. Urmează volumele: Renaștere(Renaissance, 1999) și Configurația ultimului țărm(Configuration du dernier rivage, 2013). În 2015 îi apare la Gallimard Neîmpăcat. Antologie personală 1991–2013(Non réconcilié. Anthologie personnelle1991–2013; Humanitas Fiction, 2016). Ca romancier, după ce publică în 1994 Extinderea domeniului luptei(Extension du domaine de la lutte), cunoaște un succes fulminant cu „scandalosul“ Particulele elementare(Les particules élémentaires, 1998), câștigător al Premiului Novembre și, în 2002, al Premiului IMPAC Dublin. Fiecare nouă apariție romanescă a autorului – Platforma(Plateforme, 2001), Posibilitatea unei insule(La possibilité d’une île, 2005), pentru care primește Premiul Interallié – trezește polemici înverșunate. În 2010, Harta și teritoriul(La carte et le territoire) e încununat cu Premiul Goncourt. Înainte de publicare (prevăzută pentru 7 ianuarie 2015, dată care, printr-o coincidență tragică, a fost ziua atentatului din redacția Charlie Hebdo), romanul Supunere(Soumission; Humanitas Fiction, 2015) a fost piratat și citit de mii de internauți, ajungând ulterior bestseller internațional. Supuneres-a situat în fruntea topurilor de vânzări atât în Franța, cât și în alte 40 de țări. Pe 4 ianuarie 2019 apare Serotonină (Sérotonine; Humanitas Fiction, 2019), care urcă amețitor în topurile de vânzări din lume. În aprilie 2019, Houellebecq primește Legiunea de Onoare.

[1]Desert inventat în Franţa, făcut din îngheţată acoperită cu albuş bătut spumă şi dat apoi la cuptor sau flambat.

Michael Houellebecq, Serotonină

Traducere din franceză de Daniel Nicolescu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

©Humanitas Fiction 2019

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *