Cele patru noțiuni, flașnetă, flașnetar, papagal, bilet de papagal, sunt sudate semantic, în sensul că se definesc una printr-alta și conturează un topos cultural care face legătura între dimensiuni diferite ale existentului: muzică, scris, pantomimă, cutume, vestimentație, ghicirea viitorului și fabuloasa pasăre capabilă să reproducă sunete, cuvinte, mici propoziții, cu, mereu, în cioc, o ezitare. Un întreg univers stradal, urban, dinamic, în stare a muta realitatea policromă pe coordonatele unui mister indescriptibil.
Flașnetarul (< flașnetă + suf. –ar), muzicantul ambulant, făcea parte din peisajul stradal, cotidian, din Bucureștiul interbelic. În tableta argheziană Cronica literară a lui Cocò, el apare, cumva inedit, într-alt spațiu, la mare: ”Când flașnetarul meu m’a dus să ghicesc pe plajă, m’am uimit, Cocò, la Tekirghiol, de o momîie scundă, ridicată pe un soclu de piatră.” (în ”bilete de papagal”, anul 1, vol. I, nr. 24, Miercuri, 29 Februar 1928, p. 3.)
Muzicantul la flașnetă (< germ. Flaschnett, cf. DEX 2009: ”Mică orgă mecanică portativă, acționată prin învârtirea unei manivele; caterincă, minavet.”) era ieșit, parcă, din atmosfera generică, exotică, a circului, mai cu seamă prin însoțirea sa cu papagalul, pasăre recunoscută pentru exotismul său. Figura acestui neobosit personaj al străzii, flașnetarul, care atrăgea privirile trecătorilor, a fost recuperat în pagini de literatură română și străină, fiind asociat adesea cu bâlciul sau iarmarocul. Cu, de asemenea, viața politică ori literară românească, trecută-n registru previzibil, exact ca-n ritmurile unui ”vals de flașnetă”, repetitive, halucinante, precum în fragmentul extras din Epistolă literară: ”Dacă vrei să faci un guvern sau o publicație literară, trebuie să lucrezi câteva zile cu creionul și guma, și zilnic să reintroduci treptat în lista de colaboratori, pe toți aceia pe care i-ai eliminat la început. Și – guvernele se aseamănă și revistele se aseamănă, pentru că stocul de cinci e invariabil și utilizat de toate formațiunile noi și vechi. Variația se face monotonie și viața literară ca și viața politică, devine – excludând pe Cocò – un etern vals de flașnetă.”. (Tudor Arghezi, Epistolă literară, în ”bilete de papagal”, anul 1, vol. I, nr. 150, Miercuri 1 August 1928, p. 1. Tot pentru flașnetă, papagal etc., vezi și Cocò gândește, în ”bilete de papagal”, anul 1, vol. I, nr. 133, Joi 12 Iulie 1928, p. 1-2.)
Ca o curiozitate lingvistică, în franceză, flașnetă, instrumentul la care cântă flașnetarul, de producere a muzicii în mod mecanic, este denumit prin expresia nominală orgue de barbarie, o sintagmă pe care noi n-am calchiat-o/ împrumutat-o. Foarte clar se observă cum, în traducerea admirabilă a lui Șerban Foarță, din poezia lui Apollinaire, sintagma nominală, la plural, orgues de barbarie, e tradusă prin termenul flașnete: ”Les dimanches s’y éternisent/Et les orgues de Barbarie (subl. n.)/Y sanglotent dans les cours grises/Les fleurs aux balcons de Paris/285. Penchent comme la tour de Pise”//”Duminici care țin un an/Paris al meu când prin cotloane/Flașnetele-ți se vaită-n van/Și flori înclină-se ’n balcoane/285. Asemeni turnului pisan” (Guillaume Apollinaire, La Chanson du Mal-Aimé/ Cântecul celui neiubit, Traducere, preambul și glose Șerban Foarță, Timișoara, EUV, 2019, p. 54-55).
Într-o tabletă din 1937, semnată cu pseudonimul Coco, Tudor Arghezi nota:
”Eu așa te știu, de pe flașneta mea, cu care trec pe subt ferestrele dumitale. Ți-am scos, din când în când câte un bilet, bilete de rugăciune, bilete de dragoste, bilete de nădejde și bilete de întristare. Îți scot acum și un bilet de președinte.
Și voi veni în fiece Joie, dimineața, la geamul matale, din odaia în care te-ai zbuciumat, te-ai străduit, ai scris, ai visat și te-ai îndoit – să-ți cânt un vals de demult și să-ți scot biletul de tinerețe și de bunătate. COCO”. (Tudor Arghezi, Bilet de Prim Ministru, în ”bilete de papagal”, vol. III, nr. 30, p. 9-10 (589-590).)
Asocierea cu flașneta și papagalul dobândește caracter de autentică poezie în rândurile de mai sus. Este vorba despre capacitatea extraordinară a poetului de a transfera din materia poetică înspre tablete acel ceva care se conectează perfect la resorturile existenței punctuale, impregnate de istorie și politic. Sub pulpana flașnetei, a instrumentului neomologat vreodată (e instrument popular, mai apropiat de circ, cu potențial acustic și tematic aparent redus) de instanțele muzicii clasice, Arghezi practică, am putea spune, un fel de prestidigitație, care îi îngăduie să treacă de la un registru semantic minor la altul, înalt, cu ușurință.
La un moment dat, adresându-i-se regelui, într-o tabletă (dintr-un șir de ”bilete” adresate acestuia), scrisă și publicată în 1930, Arghezi simte nevoie să-l prezinte pe Cocò sau, prin extensie, pe sine, cel care a născocit revista ”bilete de papagal” și a vegheat ca ea să apară cu regularitate, timp de doi ani (1928-1929), oricât de multe piedici i-ar fi fost puse:
”Dintr’un ou peticat policrom, arlechinesc, a ieșit, o dată, în absența Măriei Tale, Cocò. Aproape doi ani, el a făcut la rândul lui, zilnic câte un ou, micuț, cât o icră. Mai zâmbind, mai râzând cu toată gura, mai ciugulind în câte o chelie, Cocò a rămas însă anacronic, izolat și dușmănit. Pițigaiul lui gutural strepezea întrucâtva concertul pasărilor puse la unison și al viorilor înțelese cu un arcuș.
Cocò nu s’a prea uitat la slova falsă și la valoarea goală și în aproape 500 de zile de când mototolește cuvinte și flecărește, n’a făcut pentru uzul intern nici-o pilulă spoită cu aur.
Nu mai merge. Lumea s’a civilizat și săpunul emolient, strecurat din mână în mână, a pus inșii la un loc, în același clăbuc : Clăbuc de politeță și de necesitate, Măria Ta. N’ai vroi să strici puțin isonul unanim, cu pumnul? Să pui pumnul în tobă, să-l cobori în violoncel, să-l trîntești în pianolă și în căpățâna șefilor de orchestră?
De ani de zile nu ne mai păruie nimeni și, ca niște neveste nărăvașe voim, negreșit, să fim iubiți, dar dorim arzător să fim și bătuți. Bătaia, Măria Ta, excită instinctul de viață și urechiala sporește auzul muzical. T.A.” (Tudor Arghezi, Bilete. A treia planetă de Rege June, în ”bilete de papagal”, anul 3, vol. V, nr. 467, Duminică 27 Iulie 1930, p. 2.)
Oricât de ciudat ar suna acest final, Arghezi chiar credea în puterea unei ”nuiele” care să lumineze spiritul amorțit al poporului. Acest fapt e confirmat de insistența cu care revine asupra acestei rugăminți paradoxale adresate regelui. În biletul următor, chiar dacă nesemnat cu T.A., ca precedentele, finalul e de aceeași factură, doar expresia se rafinează, parcă, înadins, pentru a nu cădea în repetitivitate: ”Măria Ta, bolim de marea lingoare. Vrem un stăpân, care să călărească timpul și să-l comande. Avem nevoie de un bici, pe zi, peste ochi și de o bătaie săptămânală, la moalele spinării. Nu mai putem trăi fără harapnic. Fie-ți Măria Ta, milă de nevoile noastre.” (Tudor Arghezi, Bilete. Planetă de Rege, în ”bilete de papagal”, anul 3, vol. V, nr. 468, Duminică 3 August 1930, p. 2.)
Revista beneficiază, cum probabil că se știe, și de Poșta lui Cocò, rubrică în care Arghezi le răspunde cititorilor. Anul 1935 marchează o transformare a revistei, aspect semnalat și-n următorul fragment:
”POȘTA LUI COCO
Biletele de Papagal au apărut, cum știe toată lumea cititoare fără nici un soi de reclamă și în plin sezon așa zis mort, când rutina stabilise norma că nu trebuie tipărit nimic nou. Succesul lor a fost cu atât mai concret, demonstrându-se și cât erau de necesare.
Însă din diverse părți se fac asupra organelor noastre de răspândire presiuni, care se traduc cu întârzieri pentru cititori. Adevărul devenind un lux, expresia lui trebuie ascunsă și la polemica de intelect și caractere, lupta cu pana cinstită fiind mai grea, se răspunde cu influențe furișate, cu ademeniri și cu toate tertipurile vechilor metode dintre bacșișul efectiv și intimidare.
Înștiințăm pe cititorii noștri, că în fiece Sâmbătă, Biletele de Papagal trebuie să se găsească în toate chioșcurile din Capitală, neapărat. Dacă nu le-au găsit nu e din vina noastră. Iar Dumineca le are toată provincia. Localitățile suprimate din lista de expediție a numărului prezent, indică cititorului onestitatea depozitarilor care l-au servit și preferința de a se abona la revistă direct. Abonamentele se expediază Vineri noaptea, cel mai târziu Sâmbătă până’n prânz.
Cu începere dela No. 9 prezent, administrația, felul de expediție și distribuția, au fost schimbate radical. […] – A.” (Tudor Arghezi, Poșta lui Coco, în ”bilete de papagal”, vol. I, nr. 9 (486), 1935, p. 178.)
La I.L. Caragiale, spre exemplu, flașnetarul apare, în șirul lung al categoriilor/ tipologiei umane, printre moftangii, mușterii, mojici, intelectuali, arendași, savanți justițiari, meșteșugari, preoți, geamgii, salipgii, cafegii, macagii, ceaprazari, chilipirgii și femei trădate în dragoste. În La moși…, prezența flașnetei e una uzuală, alături de alte instrumente, o adevărată orchestră stradală: ”Lăutari cu țambalul, și cimpoierii cu tobița și flașnete, și claranete cu toba mare, și trîmbicioare, și fluierașe, și hîrîitori, și clește clănțănind pe grătare, și strigăte, și zbierete, și chiote! – e o plăcere!… și un miros de grătar încins! – e o bunătate!… S-a așezat prin urmare compania noastră la o masă, și a comandat cîrnați și fleici și două baterii cu sifon mare.” (I.L. Caragiale, La Moși…, în Momente și schițe, I, [București], Editura pentru Literatură și Artă, [1955], p. 178.) Apare și purtătorul de papagal, într-un paragraf anterior, pasăre asociată cu flașneta: ”Pe urmă trag toți planeta de la o italiancă cu papagalul.”. (I.L. Caragiale, op. cit., p. 178.)
Azi flașneta se mai păstrează, cu aerul său vetust, de epocă, doar în fotografia curbată pe la colțuri și ilustrata găsită în sertarele bunicii, decolorată, cu, probabil, an înscris pe marginea zimțată. Imaginile unei alte lumi își pierd încet, dar sigur, contururile. Și, totuși, în unele țări europene, cum ar fi Scoția, Franța, Germania și Țările de Jos, acest instrument este încă activ, atrage curiozitatea multor participanți, în cadrul unor festivaluri organizate special pentru resuscitarea interesului pentru flașnetă și pentru acele instrumente care derivă din orgă sau sunt asemănătoare cu aceasta. Dintre scriitorii francezi, Jacques Prévert are un poem intitulat Orgue de Barbarie, în volumul Paroles (1946), iar Jules Laforgue, două, Complainte de l’Orgue de Barbarie și L’Autre Complainte de l’Orgue de Barbarie, reunite în ciclul poematic Les Complaintes.
Arghezi însuși vorbește, într-un text, cumva redundant, despre ”orga veche a flașnetei” (trimitere, probabil, la sintagma din franceză, orgue de barbarie), punând-o în regim de sinonimie contextuală cu flașneta și caterinca: ”Noi, Cocò, vom ieși de Paști cu flașneta, ca să urăm oamenilor triști bucurii și să le ghicim amăgitoarea fericire pe care o așteaptă cu plăcere, măcar dela papagali. Am frecat caterinca pe toate fețele cu nisip, am lustruit-o și am dat-o cu lac și i-am pus și câteva panglici înodate pe țevile cântărețe, ca să nu fie deochiate – și am dat bilete noi la tipar, scrise cu frăgezime și tinerețe de șoarecii albi și de cobay, autorii noștri favoriți.
Iar în orga veche a flașnetei, cu valsurile încurcate și peltice, am deșteptat un cântec foarte vechi pentru tineri.” (Tudor Arghezi, Primăvara lui Cocò, în ”bilete de papagal”, anul 1, vol. I, nr. 59, Luni 9 Aprilie 1928, p. 1.)
