Rupturi. Jurnal dintr-o țară în Războiul Hibrid (Fragment)

Două zile în pustă. Două zile departe de oraș. Pusta, cuvântul are o sonoritate eliberatorare de urban, de betoane, de presiune socială, de vacarmul politic, de mașini, de gaz de eșapament, de sirene, claxoane, mașini sufocând intersecțiile. Pe peronul gării Chinezu, soare, o clădire părăsită, scorojită, un cărucior de copil odihnindu-se rezemat de perete. Ne uităm în lungul căii ferate de unde va veni trenul care ne va duce la gara Gelu, acolo unde suntem așteptați. Eu, Alexandru Manderseit, Borco Ilin și Mircea Leschian, el ne-a adus cu mașina din Timișoara, aici, la Chinezu. El va pleca spre următoarea gară, noi vom urca în tren. Filmăm o mică poveste despre pustă. De fapt, pusta e un personaj misterios, prezent ca fundal, pentru că viețile oamenilor se desfășoară în prim-plan. E soare, vântul abia adie, parcă ar fi primăvară, aerul e ca o pulbere aurie. Pe lângă noi trece o căruță. O căruță tipică, parcă venită din copilăria la bunici, trasă de un cal negru și cam slăbănog, trece pe lângă noi și ne privește cu îngăduință. Are niște ochi mari și o privire de cal înțelept, trecut prin viață. De parcă ar avea ce să ne spună cum e viața și cum să o trăim. Cei doi țigani tineri care mână căruță mă văd cu telefonul făcând fotografii, se uită dezaprobator spre mine. Căruța a trecut de noi și ei se întorc și se tot uită după noi, parcă supărați că i-am prins în fotografie. Se aud câini, cocoși, găini, parcă ne-a întoarce în timp.

Din clădirea gării vedem cum micul ochi de geam, unde pare a fi ghișeul, se deschide. Ne hotărâm să mergem să ne cumpărăm bilete. Lângă geamâldâc, Borco îmi șoptește întrebându-mă dacă simt mirosul de casă veche de țară care ne învăluie din cămăruța-ghișeul gării. O doamnă în vârstă, având o veste tricotată pe ea, ne întinde biletele de călătorie prin gemulețul deschis. Da, mirosul de țară, de sobă, de mâncare, de ziduri mucegăite, de infiltrații de apă la rădăcina casei. Câțiva călători și noi ne adunăm pe peron, singurul peron. Și trenul, un regio-trans roșu acoperit cu grafitti în toate culorile, un tren vesel care străbate pusta, intră urlând în mica gară de la Chinezu. Ne urcăm. Trenul străbate pusta, vagonul e invadat de soare, călătorii vorbesc în șoaptă.

Pusta aleargă pe lângă tren. O iluzie de fapt pentru că pusta se întinde cât vezi cu ochii, tăcută. Alex își fixează camera, Borco intră în starea lui de melancolie de pustă. Poetul pustei privește dincolo de geam întinderea care îl emoționează, Fată Morgană chemându-l. Trenul e aproape de gara unde trebuie să ajungem, ne pregătim să coborâm, ușa vagonului e deschisă, vântul pătrunde rece, Borco are un fel de zâmbet melancolic. Pusta asta a lui e tainic și iremediabil legată de copilărie, îl întoarce pe dos, îi reactivează amintirile, stările, mirosurile, sunetele. Dar pusta ne întoarce și pe noi pe dos. Pe fețele noastre se vede trecând umbra copilăriei. Verile cu mersul la furat de porumb, cu lubenițele întinzându-se în șiruri în fața ochilor așteptând să fie furate, cu pescuitul cu borcanul legat de o sfoară aruncat în apa curgătoare și umplându-se de pești mici pe care bunica îi prăjea acoperiți cu mălai și stropiți mai apoi cu lămâie sau mujdei de usturoi. Cu mirosul de iarbă, de câmp, de bălți împuțite și morcirloase, de ochiuri de apă în care înotau brotăcei, de porumbul copt pe sobă seară când se auzeau vacile pe uliță, ori behăitul oilor, bicicletele, de mersul după apă cu ciscantele, apa rece ce odihnea în bucătărie și cana de metal pe care o umpleai cu lichidul prețios, urcatul în duzii urieșești, de asfințitul care se întindea roșu la orizont în timp ce satul și pusta păreau că își trag sufletul și se întind să doarmă. Dincolo de sat, pusta se întinde de parcă ar înconjura matern satele. Pusta asta și tainică și tristă din cauza timpului care îi face pe oameni tot mai mici, dispărând rând pe rând, venind mereu alții, trăind mereu alții, plecând mereu alții, iar ea rămânănd mereu aici, mereu împreună, și mereu singură. Satul de pustă cu străduțele lui mici, cu casele cu ferestrele deschise ale camerelor dinspre stradă, răcoarea din camerele bune în care se locuia rar, cu gâștele deplasându-se legănat, bicicletele trecând cu sătenii întorcându-se de la birt, și plăcintele bunicii pe sobă cu mirosul învăluind toată strada, și grădina întinzându-se cuminte cu roșii cât pumnul, cu prunii grei de fructe, coropișnițele deplasându-se alene prin împărăția grădinii.

Miroase parcă și aici a porumb copt, plăcinte, zacuscă boloborosind în șoaptă, gem de prune fierbând tacticos pe sobă, un miros de primăvără în februarie cu amintirea tuturor verilor de pustă. Pe peron ne așteaptă Mircea Leschian. Lângă mica clădire, la fel de ponisită precum cea din Chinezu, îl vedem pe Gabriel Timoceanu venind cu IMS-ul kaki, decapotabil. Mașina anilor 50, mașina comuniștilor sovietici, mașina terorii în sate și orașe, mașina Colectivizării forțate, mașina care aducea Comunismul de la Răsărit. Filmăm plan-mediu, prim-plan-uri, planuri-detaliu. Pornim cu IMS decapotabil, drumul se întinde în fața noastră tăind pusta, vântul ne sficiuie fețele. O cumpănă e aproape de drum, în tăcere. Împietrită. De la gară până în sat străbatem pusta inundată de soare. Detaliile de la bordul mașinii comuniste îmi atrag atenția. Un telefon militar, metal, un design brutal, ca în filmele vechi, rusești, care începeau cu Muncitorul și Colhoznica, e pus în furcă chiar pe bord, are un suport special. Telecomunicațiile militare din anii 50. Gabi manevrează volanul, geamul parbrizului e orginal, cum am spune de la mama lui, băncuțele pe care stăm sunt tapițate cu mușama neagră. Mașina e în stare foarte bună.

Întrăm în sat, o biserică frumoasă se află chiar peste drum de casa în curtea căreia intrăm. Două case, una veche, cu prispă, cu vie uscată, și casa nouă, cu geamuri termopan. Grădina se întinde din fundul curții până în zare, pâmântul e proaspăt arat, se văd brazdele de pământ răscolit, negru, sănătos, de parcă ți-ar veni să îl îmbrățișezi și te trece gândul ăla din Rebreanu cu, iată!, să îmbrățișezi pământul. Reflexul ăsta e ori în tine ancestral, ori e sădit de cărți și de filme, dar ai imboldul ăsta. Gabi ne pune în farfurii ciorbă de burtă făcută de el. Ne e foame, vântul de pustă ne-a făcut poftă de mâncare. Borco întreabă de ardei iuți. Borcanul cu ardei iuți odihnind în oțet apare pe masă. Se aud lingurile. Afară e un soare de februarie, privim pe fereastră cu speranța la primăvara care va veni. O pisică albă se așază pe pervazul ferestrei și se uită la noi cum hăpăim flămânzi din ciorba de burtă.

Ne filmăm povestea. INT. Interior. Și apoi pusta. EXT. Exterior. E înserare, lăsăm mașina la margine de sat. Cerul e roșu în depărtare, deasupra noastră e un albastru dens, se închide ca o cerneală ce parcă s-ar împrăștia într-un pahar cu apă. Acțiunea se petrece lângă un cimitir mic, împrejmuit, și arată atât de dikensian în pusta asta atât de mioritică. Un contrast cultural. În depărtare, se zărește o stână de unde se aude corul oilor care se pregătesc de culcare. Un câine lățos, se văd până aici lațele lui, aleargă lătrând în jurul stânei. E ceva atât de emoționant în seara asta care se preface pe nesimțite în noapte, în lătratul estompat al câinelui de stână căruia îi răspund alți câini din sat. Are ceva misterios satul care se vede în depărtare ca o acuarelă pe care culorile tremură amestecându-se. Cimitirul odihnește în spatele nostru, împrejmuit de copaci înalți. Borco, Mircea și Gabi stau pe pământ rezemându-se de gard, trag din țigară și vorbesc. Cuvintele au altă rezonanță aici, în pusta cuprinsă de întuneric. Gabi povestește despre femeia care îi îngrijea până nu demult casa. Crescându-i copiii, plecați de lângă ea la casele lor, în viețile lor departe de ea, rupți de ea pentru că așa e rostul lumii, s-a spânzurat nemagăsindu-și rostul. Nu doar că și-a pus gâtul în ștrang, dar și-a și tăiat venele ca să fie sigură că moare. E tristețe și gol în vorbele lui Gabi.

E ceva în pusta asta, spun ei, ceva ca o tristețe, ca un duh depresiv al pustei care îi prinde pe cei mai slabi, îi înghite și îi aruncă înapoi în lume nemagăsindu-și sensul. Și Borco spune ceva de boala spațiilor întinse și goale, așa ca pusta întinsă ca o fiară care stă leneș la pândă, și stă și stă și stă până își înhață victima. Fără grabă. Doar așteptând. E ceva în aerul nopții, în lătratul câinilor, și Borco rupe convorbirea cu un strigăt, de parcă n-ar mai fi suportat tensiunea tăcerii în pusta care respiră lângă noi ca o fiară adormită. Lăsăm pusta în urmă, deja e cuprinsă de noapte, a adormit, oile behăie tot mai rar, adorm pe rând, câinii de la stână latră și ei tot mai rar, câte o pasăre rătăcită în noapte mai taie aerul. Luna e plină și strălucitoare, stelele se zăresc atât de clar, atât de altfel de cum sunt deasupra cerului de oraș.

Dimineața e umedă în pustă. A plouat. În curte, de pe firele întinse de viță de vie se preling stropi de ploaie. Grădina mustește de apă. Plecăm în pustă să filmăm cadre fixe. Pustă cât se întinde cu ochii. O cumpănă stă în mijlocul unui câmp. Lăsăm mașina pe marginea drumului și ne apropiem de cumpănă. Bazinul de apă e gol. E o cumpănă părăsită, deși în depărtare se zărește o stână. O femeie toată încotoșmănită în veste și pulovăre și cizme de cauciuc se îndreaptă spre noi. Mircea pleacă spre ea și îi explică ce facem noi acolo, filmăm ceva despre pustă. Femeia îi răspunde că pusta e cât cuprinde zarea. Lăsăm locul cu cumpănă și plecăm mai departe acolo unde văd cârduri de ciori zburând în cercuri. Alex spune că în mod sigur sunt ceva hoituri acolo de zboară ele așa ca-n filme. Ne apropiem atât cât să putem prinde pe cameră zborul lor artistic. Mircea a plecat să aducă mașina mai aproape. Plecăm să căutăm sonde și stufăriș. Găsim o sondă de petrol, are două mecanisme  ca două gheare uriașe, și zgomotul făcut de ele e ca al unei fiare de pustă, flămândă de petrol. O fiară de metal înălțându-se deasupra pustei de parcă ar ține totul sub obervație. Plecăm în căutare de stufăriș. Găsim stufăriș uscat, lujere lungi și subțiri tremurând în vântul rece.

Astăzi e mult mai frig, frig de februarie care îți taie pielea feței. Dar nu rezistăm frumuseții insolite a pustei. O mică pădurice, o turmă de oi pe care o numim transumanța micii noastre excursii în pustă. Frigul tăios e tăiat de behăitul oilor care se lipesc unele de altele căutând căldura. Și dăm peste o casă părăsită. Mucegaiul și varul scorojit de pe pereți au lăsat în urmă o frumoasă pictură abstractă care se lucrează pe sine, un working in progress, se întinde pe pereți. Ușa e larg deschisă, și din pragul ușii se vede un pat părăsit, trist. În mijlocul camerei, o pisică moartă întinsă și încremenită în ceea ce a fost ultima ei suflare de viață.

Afară a început să plouă, stropi mici și apoi parcă tot mai mari, tot mai repezi, de parcă ploaia s-ar grăbi să plouă. Cerul e acum jos, ne întoarcem la casa lui Gabi, îl luăm pe Borco și plecăm din nou spre gara Gelu. Refacem filmarea de ieri, sunetul a ieșit prost, de nefolosit. Reluăm toată filmarea de la gară. Gabi vine din nou cu IMS mașina militară. Oamenii coboară din tren pe singurul peron și toți se uită mirați spre mașina militar-comunistă-kaki. Uite, mă, ce mașină! Și merge! Străbatem pusta în mașina descoperită, ploaia s-a oprit. E și mai frig în mașina decapotabilă. Aerul e atât de rece că simți că rămâi fără respirație, că trebuie să iei porții duble de aer și aerul te lovește cu brutalitate în timp ce mașina zboară pe șoseaua care străbate pusta. Cumpăna părăsită e tot acolo. Stă nemișcată. Vântul nu îi face nimic, nu o mișcă, nu scârție, nu schițează niciun gest. Spre seară mergem din nou la marginea satului, în apropierea cimitirului. Avem nevoie de cadre fixe cu stâna, cu detalii cimitir, gard, copaci, zare, orizont, nemișcare de pustă. Stillness. Nu mai plouă, a ieșit si un rest de soare de seară. E o atmosferă aproape ca ieri seară. Aceeași stână, același oi behăind pregătindu-se de culcare, același câine lățos înconjurând protector stâna, lătrând și alți câini din sat lătrându-i ca răspuns. Lăsăm în urmă satul, pusta, ciorile planând în cercuri, sătenii mergând pe lângă bicicletă și înserarea care se așază tandru peste tot. Timișoara se întinde în fața noastră, e plin de lumini, de depozite, de firme, de hoteluri de intrare în oraș. E șase seara, intrarea în Timișoara e deja plină de mașini. Se stă la semafor. În mașină cântă ACDC, o piesă din perioada lor de început. Orașul îmi pare agitat neverosimil. Și am lipsit doar două zile. E un sentiment de ruptură, vag. Jurnalele de știri arată o realitate politică haotică. Magistrații au ieșit vineri în stradă să protesteze. Ordonanța de Urgență a lui Tudorel și a lui Secție de Investigare a Magistraților au pus sistemul sub bocancul arbitrariului politic.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *