Poemul săptămânii: Ion Mircea

Ion Mircea s-a născut la 1 septembrie 1947, la Sărmaș, jud. Mureș. În 1965 intră la Facultatea de Litere a Universității din Cluj, secția română-italiană, în același an debutând publicistic în revista „Tribuna”. În 1968, se numără printre fondatorii grupării și ai publicației studențești „Echinox”, care va marca, având un efect catalizator, evoluția poeticității în spațiul ardelean până către sfârșitul secolului.

Își încheie studiile în anul în care îi iese primul volum de versuri, Istm (1971), și lucrează la Muzeul Memorial „Octavian Goga” din Ciucea, iar din 1973 este, pentru mai bine de un sfert de secol, redactor la „Transilvania”, publicație pe care o va conduce începând din 1990. Vicepreședinte și apoi președinte al Centrului European de Poezie și Dialog Cultural Est-Vest „Constantin Noica”, organizează în 1992, respectiv 1995, două ediții ale Festivalului European de Poezie. După mutarea la București, va fi director al Direcției Români din Afara Țării din cadrul Institutului Cultural Român (2004-2014). În 2012 primește Premiul Național „Mihai Eminescu” Opera Omnia.

După debutul cu Istm, în care cultivă o poezie eterică și diafană pe care o va relua în volum de-abia după patruzeci și șapte de ani, Ion Mircea publică (în comparație cu mai toți colegii săi de promoție) puțin și decantat, păstrându-și spiritul sever-selectiv în volumele ulterioare: Tobele fragede (1978), Copacul cu 10.000 de imagini (1984), Piramida împădurită (1989), Șocul oxigenului (2002), Manuscrisul din Insula Elefantina (2012) și Materia care ne desparte (2018), cărți antologate cu aceeași atenție și parcimonie în Poezii (1996) și cu ceva mai multă dărnicie în Pororoca (2004) și Terra ballerina (2012). În 2018, la sărbătorirea a cincizeci de ani de la fondarea „Echinox”-ului, iese la Editura Școala Ardeleană masiva Saga păpădiilor (1971-2018). A mai scris patru texte teatrale, printre care Noe care ne străbate memoria e o femeie (1999) și volumul de critică Ocolul României în 80 de poeme. Cu un jurnal de bord de Ion Mircea (2005) și a tradus antologiile de studii Omul bizantin (coordonată de Guglielmo Cavallo, 2000) și Omul secolului al XIX-lea (coordonată de Ute Frevert și Heinz-Gerhard Haupt, 2002). În 2007 a editat una dintre cele mai convingătoare antologii postume din poezia lui Nichita Stănescu, Invizibilul soare.

Ion Mircea s-a impus încă de la primele cărți ca unul dintre capii de serie ai promoției șaptezeciste, iar despre poezia sa au scris cei mai reputați critici postbelici, fiind reținut în general ca un poet-artizan de scenarii ale inefabilului din familia lui Blaga, dar și cu o anumită atracție spre plasticitatea lui René Char, un cerebral și un livresc pasionat de elaborarea unui edificiu poetic cu dimensiune înalt spirituală. Coerent cu sine de la un capăt la altul al unei opere întinse pe aproape o jumătate de veac și stabilindu-și de la început ca țel de căpătâi resacralizarea limbajului într-o lume dezvrăjită, în lumea de după Cădere, Ion Mircea va da în volumele din anii ’80 (Copacul cu 10.000 de imagini și Piramida împădurită, probabil momentele de vârf ale operei sale) una dintre cele mai rezistente probe ale concetismului și asianismului caracteristice 70-iștilor, de la Mihai Ursachi la Daniel Turcea și de la Cristian Simionescu la Șerban Foarță. Cele două cărți menționate se apropie de poetica ce câștiga tot mai mult teren în epocă, a 80-iștilor, adică o poezie a cotidianului, a realului, a faptului de viață banal și concret. Ion Mircea pare că și-a apropriat și ironia, și o parte dintre strategiile textuale ale 80-iștilor, dar numai pentru a le redimensiona în funcție de propriile explorări, aplicându-le un tratament de transfigurare în mitic și arhetipal.

Preocupat de Ursprache, poet al „semnelor invizibile” și al imploziilor tainice, lucrând într-o „bibliotecă de praf”, Ion Mircea visează, în definitiv, să ajungă – după expresia prin care Liszt îl caracterizează pe Anton Bruckner – un „menestrel al Domnului”, fiind, vorba lui Radu Vancu, „un absolutist al poeziei”, autor al unei literaturi ce stă sub semnul unei nostalgii zigzagate a originarului – lirica aceasta devine tot mai întrețesută și mai prețioasă pe măsură ce tinde spre forme tot mai complexe de organizare a viziunii și expresiei.

Lecția de inițiere

Preoții dacilor mergeau la Nil
să învețe meseria imortalizării sufletului.
Eu am fost la Balaton.

Au noțiuni precise despre verticala ființei.
Au și oțet și ouă.
Unul m-a întrebat dacă patronimicul meu e cel real
dacă nu mi-am tăiat berg-ul.
I-am răspuns că arborelui meu genealogic
i se administrează lapte de lupoaică
cu lingurița
de când era un puiet.

Ce-i drept am gustat icre negre
colonia lor de furnici mi-a escaladat cerul gurii: Turnul meu Babel
robit voluptății am pomenit numele lui Dumnezeu
și am recitat versuri din primul Lui volum.

N-am înstrăinat
butoiașul de sticlă: Sózot halikra
Husman & Hahn (BRD)

ambasador
neînsuflețit al ironiei
de-a fi tratat cu caviar
într-o țară fără ieșire la mare.

Mi-am adus mohair
imponderabil ochelari cu lentile gigantice
salam de Sibiu
și corpul meu împachetat într-o liniște sfântă.

De-acum sunt un inițiat
și-atât de blând
că aș putea trăi ca regii chtonieni sub pământ. Acest exod
inexorabil spre moarte nici nu mă mai înspăimântă.
Totul e-n ordine. Veniți
a înflorit privighetoarea și liliacul cântă.

din Copacul cu 10.000 de imagini (1984)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *