Eu sunt Regina României. Eu sunt Regele

 

Închid cartea-promisiune-împlinită a lui Stelian Tănase, consemnare a dialogurilor realizate împreună cu MS Regele Mihai I de România în aprilie 2005, cu un mare semn de întrebare în minte și cu neliniște în suflet. Povestea istoriei României așa cum a trăit-o Regele Mihai vreme de aproape un secol nu numai că nu seamănă consemnărilor seci și impersonale din cărțile de istorie vechi și noi, dar creează în mod necesar logic posibilitatea relaționării. Iar îndrumarea Regelui Mihai în ce privește direcția în care această relaționare ar trebui, în cel mai fericit mod, să  aibă loc, sună  simplu: „Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri” (Anexa 10, Discursul Majestății Sale Regele Mihai în Parlamentul României, din 25 octombrie 2011, p. 274). Îndrumând-mi astfel privirea, Regele Mihai mă îndeamnă la meditație: într-adevăr, îmi spun, am luat această țară împrumut de la cei care vin după mine – fiica mea, studenții mei. Cum le-o voi da înapoi? Înmulțită sau îngropată? Aceasta este întrebarea. Ce fac astăzi pentru a mă asigura ca n-a trecut ziua în zadar, că am făcut tot ce mi-a stat în putință, după cea mai bună  pricepere a mea și încredințată că in lipsa efortului meu, țara va fi cu o zi fără sens din viața unui om mai săracă, mai pierdută? Cum continui azi ceea ce am început demult, din poziția particulară în care mă găsesc, drumul care duce, pentru oricine îl începe, inevitabil, spre cer? Ce m-a învățat nou în aceste zile Regele Mihai?

Întrebările nu sunt retorice. Salut inițiativa jurnalistului și omului de litere Stelian Tănase de a asculta istoria povestită de Regele Mihai și de a o dărui românilor sub formă de poveste care, ca orice poveste particulară, spune un adevăr și nu Adevărul, recuperează din realitatea fenomenală datele pe care subiectul angajat în actul povestirii le poate vedea, interpreta și propune spre recunoaștere într-o forma coerentă și plauzibilă. Mă raportez, prin urmare, la această poveste în particularul său, iar unghiul din care povestitorul vede lumea mi se prezintă, astfel, ca punct de acces spre propriile criterii, valori, orientare în general în lume. Aleg să privesc această perspectivă, această orientare, așa cum este ea construită în și prin cuvintele prin care Regele Mihai își raportează experiențele personale, fiecare dintre ele având în această instanță dimensiuni politice. Îl caut deci pe Regele simbolic, persona Regelui României, acel portret ideal al autorului așa cum poate fi acesta inferat exclusiv în baza discursului său, din cuvintele sale. Ele sunt punțile mele spre ethos-ul autorului, cu alte cuvinte spre persoana întâi a discursului. Majestatea Sa locuiește, ca fiecare dintre noi, în cuvintele din care-și fabrica realitatea. Acolo este acasă. Dintr-un acasă ubicuu, peren, nelegat de date materiale, geografice, Regele României mă vizează ca persoana a doua a discursului său (și pe mine) și mă  interpelează direct: Unde este, pentru tine, acasă? Unde locuiești?

Urmând raționamentul unui mare critic retoric al secolului trecut, care schimba fața retoricii americane pe când Nicolae Ceaușescu o anula pe cea românească, Edwin Black pe nume, iată-mă, în calitate de second persona, persoana a doua, ideală, a discursului Regelui Mihai, imagine vie a unei alte realități pe care MS a construit-o din cuvinte și mă are în centru drept destinatar ideal al împrumutului său de la mine, returnat la timp cu dobândă. Îmi dă, astăzi, în formă simbolică, întregul viitor, înmulțit nu îngropat, pe care l-a împrumutat cândva de la mine. Din inefabilul în care există etern în cuvintele sale, MS mă vizează pe mine, cea de la care a luat cândva țara cu împrumut iar acum, sub pretextul conversațiilor cu jurnalistul Stelian Tănase, mi-o dă înapoi. Regele Mihai mă creează ca public ideal al său cu ajutorul cuvintelor. În lipsa întâlnirii cu ele, rămân aceeași ca până acum. În urma întâlnirii cu ele, însă, devin alta. Cine oare? Discursul său mă ia și mă duce în altă parte. Unde?

Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri o știre a Televiziunii Române din zilele acelea din prima decadă a lunii decembrie 2017, când Regele Mihai se întorcea pentru ultima dată, definitiv, în România: în sicriul său spre locul de veci, Mănăstirea Curtea de Argeș. Știrea descria efortul oamenilor simpli de a-i răspunde. Oamenii măturau gările prin care urma să treacă trenul care purta rămășițele pământești ale Regelui Mihai, într-un efort de a-i semăna pe cât posibil, de a face orice se mai poate face pentru a salva ce se mai poate salva. Gările care s-au surpat în România în atâția zeci de ani de neglijență și de nepăsare mai puteau totuși fi măturate… precum în comunitățile rurale, altă ruină românească în suita de ruine, curtea se mătura pe vremuri zilnic, primul lucru în fiecare dimineață, pentru că reprezenta oglinda gospodăriei respective. În curțile satelor părăsite, semnul ierbii care invadează locul indică în aceeași măsură nepăsarea și neglijența. Cui și-a părăsit casa, nu-i mai pasă de „salvarea feței”. Nu mai are față. Nu mai are identitate, nu mai reprezintă ceva. Nu mai trimite la un altceva care să-l depășească – nici ca sens, nici ca posibilitate inedită. Țara care se dărâmă stă azi la marginea curților invadate de iarbă. Și totuși, bunul simț al omului simplu i-a răspuns corect Regelui Mihai pe ultimul său drum. Cine citește Conversațiile, va remarca indubitabil amprentele credinței, ale speranței și ale dragostei pe toată comunicarea exprimată de Regele Mihai. De unde vin încă cele trei? Din ce resurse ale sufletului?

Parabola biblică a Fiului Risipitor poate fi o cheie de lectură a mesajului în ansamblul său al Majestății Sale, asa cum este relevat în Conversații. Cu condiția să privim împreună și la ceea ce parabola nu spune, și nu numai spre ceea ce, sub îndrumarea sau nu a Paznicilor Legilor de tot felul, ai dogmei creștine în speță, am fost învățați că ea spune. Cu toții am auzit măcar o dată o predică ortodoxă ce interpretează parabola Fiului Risipitor. Fiecare dintre noi a tresărit când preotul, inițiat în astfel de interpretări, ne-a propus să ne recunoaștem atât în fiul risipitor, cât și în fratele acestuia. Fiecare dintre noi și-a spus în acele clipe, da așa este, sunt acesta și acela, am plecat, dar am și rămas, am fost primit cu bucurie înapoi când m-am întors la tatăl meu, întruchiparea răbdării și a iertării, căci mort am fost și am înviat, pierdut am fost și m-am aflat. Și în același timp, iată-ma statornic lângă cel care mi-a dat și mie partea mea de moștenire… căci toate ale sale ale mele sunt, precum m-a încredințat ca să-și explice gestul către celălalt al meu. Ce nu spune parabola explicit este că în lumea lui Dumnezeu, fiecare, fără excepție, are „partea sa de moștenire”. Nimeni nu este dezmoștenit. Legea naturală, de drept divin, cea care l-a legitimat mereu pe Regele Mihai care mereu s-a auto-numit Regele României, indiferent pe ce meleaguri străine se afla, prescrie ca stare normală moștenirea egală între frați. Dumnezeu ne-a creat diferiți, dar egali. Liberi să facem ce credem de cuviință cu darurile sale, cu moștenirea sa, pe care nu ne-a dat-o cu împrumut precum noi strămoșilor noștri, ci ne-a dat-o sub forma vieții veșnice, darul perfect al Fiului Său. De la El, Dumnezeu Tatăl a luat, într-adevăr, lumea cu împrumut. In ziua Învierii sale, care se apropie astăzi și pentru noi, i-a dat-o înapoi.

Cuvintele Regelui Mihai fac referire la lumea-fără-Dumnezeu, de care s-a apropiat mereu tangențial, fără însă a intra în ea. Asa-numitul său exil este impropriu denumit astfel: Regele Mihai nu și-a părăsit niciodată casa. Locuiește și azi în credința sa ortodoxă, în comuniune cu Dumnezeu însuși, iar valorile după care-și măsoară umanitatea sunt de drept divin: libertate, putere, fericire. Când omul devine lup față de om, precum prea des a fost cazul în istorie, răspunsul normal este privirea în sus către cer. Răspunsul patologic este adaptarea. România liberă s-a auto-îmbolnăvit adaptându-se exigențelor străine de tot felul, în timp ce Regele a trăit o viață lungă și binecuvântată într-un exil relativ la patologicul local. Nu i-a spus nimeni ce să facă. Ce să gândească, ce să simtă. Precum copiilor și copiilor copiilor săi.

Astăzi, în prag de sărbătoare a Învierii domnului, mă întreb, intrigată de atâta rezistență în patologicul lipsei de libertate, al lipsei de putere și al absenței fericirii concetățenilor mei încă în derută, precum mai celebrul „cetățean turmentat” al lui Caragiale („eu cu cine votez?”): Oare Regele Mihai avea dreptate să spere, să creadă, să iubească? Mai există România? Poate ea reînvia? Pentru mine, răspunsul vine de la sine. E în mine, îl cunosc și îl re-cunosc: Eu sunt Regina României. Eu sunt Regele. Am primit țara înapoi. Și-acum?

* Stelian Tănase, Conversații cu Regele Mihai, București, Corint Books, 2018.

Un comentariu

  1. Avramut Angela says:

    E minunat,astept o continuare..

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *