Știusem că în volumul „Variațiuni pe o temă dată” este vorba despre moarte. Am gândit că aceasta este o temă de larg interes, având în vedere că ne este destinată, în mod egal, nouă tuturor.
Presupusesem că Ana Blandiana și-a luat răgazul să internalizeze pierderea recentă a soțului (R.), mai ales că ei au format un cuplu uimitor, o entitate indestructibilă, și asta nu doar în viață, ci, așa cum se dovedește, și dincolo de ea. Din volum aflu că ei împart chiar și un înger păzitor. Pentru că togetherness-ul le e de neseparat, poeta se întreabă care dintre cei doi a murit, de fapt. „Ca și cum ne-am încăpățâna să aflăm / Cine-a murit dintre noi.”
Sau poate nici nu este vorba despre moarte, ci despre o continuare în nemurire a unei relații începute în această viață? Echilibristica pe muchia de cuțit dintre lumi, tăișul ce străpunge, „până-n prăsele”, e articulat superb: „…E sigur ca noi suntem mirii / Care trebuie doar să adoarmă pe muchia / subțire-ntre lumi paralele / a unui stilet ce ucide și scrie / înfipt în iubire până-n prăsele.” Acesta este jurnalul suferinței care luminează, așa cum este ea observată și în lumea ce ne înconjoară: „Cad frunzele… […] Se luminează când moartea se aprinde în ele” sau: „Ce strălucire dă suferința! / Aureolele sfinților chiar asta înseamnă. / Din geamantanul cu hârtiile tale / Lumina se scurge / Asemenea unui sânge / Dintr-un sfânt ciopârțit.”
În cadrul temelor metafizice abordate, poezia Anei Blandiana pornește de la circumstanțe individuale, care însă transcend timpul și spațiul. Ele merg dincolo de timpii pre-natali ca și de cei post-mortem. „Sau poate că pur și simplu / Cele două părți / Rupte una de alta de la facerea lumii / Fuseseră puse înapoi / Într-o singură făptură / În care, așa cum rodesc plantele, / Eram amândoi. / Timpul devenea inutil și se desfrunzea / În o mie de foi.” Sau: „Ne întâlnim ca într-un balon de săpun / Pe care reușesc din când în când / Să îl suflu / Strălucitor, transparent, / Cu noi doi înăuntru / Fericiți și frumoși, / Conștienți / Că totul e doar pentru câteva secunde. / Dar totul este atât de miraculos / Încât cine știe dacă acolo / O secundă / Nu durează / Milenii…”
Iubirea e văzută ca singurul liant dintre oameni, timpi, spații si lumi; Unitatea îndrăgostiților rezistă oricăror separări, devenind veșnică: „Ce e iubirea, dacă nu imposibilitatea de a fi despărțite două ființe care nu ele au hotărât să fie-mpreună? … Și ce e iubirea dacă nu legea universală de desființare a frontierelor?” În acest context, Shakespeareanul „a fi sau a nu fi” devine irelevant, chiar în cazul „trecerii între vecii”, căci granițele dintre cele două stări existențiale par să se topească: „Tu înțelegi ce înseamnă? / Acum înțelegi? / Din moment ce EȘTI / În continuare, / în ce constă trecerea între vecii? / În ce constă deosebirea măcar / Când e clar / Că nu mai poate fi vorba / De simplistul a fi sau a nu fi?”
„Variațiuni pe o temă dată” demonstrează, așa cum însăși poeta o spune: „descoperirea nedespărțirii prin moarte” și răspunde unei nevoi omenești perene. La fel ca întrebările pe care le articulează, acest volum atinge nemurirea. Sunt întrebările fiecăruia, exprimate sensibil, poetic, esențial – și care, în ciuda unei formulări personale, intime chiar, ajung să ne reprezinte pe toți, în fundamentalul uman, găsindu-și astfel universalitatea.
***
Constat că este greu să scriu despre poezia Anei Blandiana. De ce? În primul rând, pentru că simt că sunt un intrus, mi se pare că tropăi într-un loc sacru, unde se umblă pe vârfuri. E posibil să fie chiar un gest de indiscreție, o impietate, să comentez despre unitatea a doi “miri” care rămân uniți în suflet. Apoi, am impresia că nu a mai rămas mare lucru de spus după ce închizi volumul „Variațiuni pe o temă dată”. Ideile sunt așa de bine conturate, că e aproape imposibil să mai aduci ceva de valoare, o perspectivă nouă, pe care numai tu să o fi intuit, pe care nimeni să nu o fi văzut înaintea ta. Totul pare că se citește ca într-o carte deschisă, chiar dacă se face pe șoptite. În plus, ești ghidat printr-o lume nouă, aceea dintre lumi, în care nu știm sigur care dintre cei doi a murit, nici dacă “E mai ușor să fii mort? / E mai ușor sa fii viu?”. Retrăirea experiențelor trecute sau prezente ale poetei devine posibilă prin perpetuarea lumii magice în care cei doi au trăit dintotdeauna (de când se căutau unul pe altul, iar acum, pe când se caută, din nou, în veșnicie). Experiența trăită e bogată, chiar dacă vine din afara percepției directe a simțurilor. Ea nu este doar o proiecție a trecutului spre viitor, ci este reală. Aflăm și că “Abia cu moartea începe totul.”
Poate că acest volum este motivat de dorința de a lămuri ce s-a întâmplat, poate e o încercare de a cădea la pace cu soarta, o nevoie imperioasă de a înțelege de unde venim și încotro ne îndreptăm, o descifrare a rostului nostru, un semn lăsat ca urmare a trecerii prin lume. Ideile, precum și întrebările pe care le ridică sunt creative și memorabile. Nu se oferă însă răspunsuri la toate întrebările existențiale aduse în discuție. Cititorul e lăsat să răspundă singur la unele dintre ele, ajungând să își confrunte propria mortalitate. „Variațiuni pe o temă dată” reflectă condiția noastră de muritori, din perpectiva supraviețuitorului care extinde prezența partenerului, pe care o percepe ca reală: “Principalul este să te simt lângă mine, după ce uit că eu te-am inventat.” Este retrăirea trecutului, prezentului și viitorului, în durerea ce luminează. Granițele temporale sau lumești, ce ar putea limita emoția plenară sau ar primejdui păstrarea intactă a memoriei, sunt desființate. Relația în doi se menține prin efortul unilateral al celui ce supraviețuiește, căci da, „e mai greu să fii viu…”.
Vorbim aici despre o intimitate în doi, găsită în singurătate, ce se bazează pe tăria credinței că nedespărțirea prin moarte este, în fapt, posibilă. Pentru mine, este dovada triumfului iubirii asupra morții.
