A venit primăvara!?

Pe undeva trebuie să fi înflorit cireşii.

Miroase floarea de cireş? Nu-mi mai aduc aminte, a trecut cam mult timp de când nu i-am mai văzut. În Toronto şi chiar împrejur n-am reuşit să-i văd la timp, aşa ca să certifice primăvara şi să anuleze (oare?) semnele iernii pe care o ştim doar cât de subtil foloseşte orice posibilitate de întoarcere.

Bunica avea un cireş chiar în coasta casei – cum zicea ea şi mereu promitea că “o să-l cheme pe Pătru să-l taie că e prea mare şi o să intre în casă” cum ar fi putut un pom să intre în casă ar fi altă poveste – nu i-am văzut florile niciodată, n-aveam cum, numai vara aveam şansa de a merge “la țară” şi atunci cireşul abia mai păstra o mâna de cireşe; “pentru voi le mai ține” zicea bunica şi ne plăcea grozav ideea deşi învățasem deja că la munte pomii rodesc mai târziu decât la şes, iar Bucureştiul nici nu se prea laudă cu cireşi.

Ciudată structură spirituală avem noi românii, indiferent cât de plimbăreţi suntem,  trăim în umbra realului, ca să zic aşa, ne e bine în această zonă ambiguă, tangenţială cumva recepţionând numai ce ne convine şi când “mediul înconjurător” dă buzna peste noi, că altfel nu se poate, ne retragem, ba chiar întoarcem spatele, nu drastic, nu punem bariera refuzului, ci doar ne cuibărim în ceea ce ştim cel mai bine… căldura gândului întors.

Panta urcă uşor, nimic nu-i forţat pe coastele astea, Lespedea se alintă printre prunii aşezaţi la-ntâmplare, fără socotelile eficienţei, aşa pur şi simplu, îşi clipoceşte apele a căutare aparent fără efort, ca şi cum n-ar avea nimic mai bun de făcut decât să dezvaluie cărări neştiute. O lene ancestrală se lăfăie în iarba crescută binişor atât cât să dea fiori şi să-ţi trimită minţile aiurea, Dumnezeu ştie la ce blestemăţii şi e destul de dificil şi aşa să păşeşti pe poteca asta răsucită imprudent pe lângă tufele de arini la umbra cărora ai sta, dar pământul e încă reavăn, musteşte a sevă tânără şi a chemări ciudate aşa că treci mai departe, prunul de la poartă şi-a zbârlit mugurii în a plesni, iar cireşul ameninţă cu o explozie florală de “zile mari”, toate căznelile iernii s-au spulberat şi tu păşeşti în acest eden terestru pe care, evident, numai primăvara ţi-l poate oferi.

Vorba lui Tudor Gheorghe:

Au înnebunit salcâmii

De atâta primavară,

Umblă despuiati prin ceruri

Cu tot sufletu-n afară  (Au înnebunit  salcâmii  ) Arhip Ciubotaru

Şi sigur şansa iernii de a supravieţui unor astfel de imagini e nulă, căldura primăverii are parşivenia infiltrării subversive.

Cam superficial-dulceagă toată călătoria asta într-un peisaj încropit parcă din rămaşiţe, petice multicolore dintr-un tablou impresionist uitat undeva într-un spaţiu burduşit anacronic; bucăţi de timp rămas în suspensia gânduilui.

Supleţea gândului n-ajunge totuşi, ba chiar forţează o anume limpezire a intenţiilor, viaţa are autoritatea imediatului, “cămaşa e mai aproape…” şi atunci devine obligatorie reinterpretarea emoţională; cu sau fără cireşi – în floare, ziceam – primăvara e chiar aici, colorată, caleidoscopică parcă, “impresionist” definită de lumini şi umbre a căror tentă ceţoasă ne cucereşte şi ne trimite în zona aceea unic-canadiană a începutului oferit inofensiv, pur şi simplu ca o necesitate, ca o asigurare:

    « … Şi trebuie să înţeleagă primăvara că pretutindeni răsună

     o Bunavestire.  La început

     o-ntrebătoare trezire pe care o-nconjoară-n depărtări cu tăcere

     o zi limpede ce încuviinţează. …

     Pe urmă treptele-n sus, trepte de strigat în sus, spre visatul

     templu al viitorului – pe urmă trilul, ţâşnire

     pe care-n havuzul impetuos îl ajunge din urmă

     revăsarea-ntr-un joc promiţător. Şi-n faţa lui vara.»

                           

Îmi place grozav cum viseazăRilke (A şaptea elegie) « întrebătoare trezire » primăvara este totuşi preambulul verii…

Canadiană sau oricum!

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *