Zile proaste

când oceanele se surpă

Ce bine că mai sunt și zile proaste, nimeni nu e responsabil pentru ele nici măcar ploaia de afară care cade neîncetat de la miezul nopții. Asta nu schimbă nici gustul cafelei arabica nici pe cel al pastei de dinți pe care constatat că am uitat s-o cumpăr când am fost ultima oară la magazinul cu de toate din colțul parizian al străzii unde locuiesc. Muzica de la radio în dimineața asta curge ca o nevăstuică care tocmai a constatat că blana ei are o culoare demodată și că firele i s-au rărit. Glenn Gould își trece degetele peste clapele pianului fără să-i pese că afară e ceață deasă sau că fotografia cu el la malul oceanului privind spre o bărcuță jerpelită nu are vreo valoare artistică, poate că nici nu este el acolo. Lucrurile frumoase sunt frumoase și atât, nu vor nimic, nu cer nimic. Să fie puține, vă rog, nu-mi pot imagina viața mea cu bombardamentul ăsta de fleacuri. Mâinile lui Gould suspină peste clape în partea a doua a concertului nr. 2 pentru pian al lui Beethoven. Am părul mai blond azi, să-mi aduc aminte să nu mestec covrigei când ascult muzica cu căștile-n urechi, semăn cu un cățel flocos care sparge bucăți de oase găsite pe te miri unde și care se afundă într-un ecou inutil. A înflorit și cireșul la două străzi distanță de mine. Partea a doua din concertul nr. 3 pentru pian de Beethoven e o absență senină dar cine mai are nevoie de toate astea, lumea e mult prea înfășurată în ea însăși și se rostogolește frenetic în imagini grăbite. Am fost aleasă să joc în filmul ei fără să fiu întrebată dacă pot. Uneori reușesc. Nu și în zilele proaste. Zilele proaste sunt ale mele, fac ce vreau, ce simt, îl ascult pe Gould, mereu cu partea a doua, în pauzele dintre sunete e un infinit prosper și calm. Lumea mea e adesea gălăgioasă și plină ca un vas sub presiune gata să ne binecuvânteze cu un al doilea Big Bang. Cât de tânăr e universul! Doar al doilea Big Bang? Telefoanele au ajuns la a treizecea versiune, dacă nu au și depășit-o. Gould era geniu sau autist? Să fii sociabil, să ieși din casă, să socializezi (smârzi, pliurzi, lollarzi, bolânzi, Pestalozzi, toate se termină cu zi, ca să relativizez importanța momentului) să te desfaci în mii de bucăți ca un poem uriaș, o Kalevala, un univers al cosmogoniilor, al genezelor, al începuturilor creației, al finalului care se desfășoară ca un perpetuum mobile.

Am un frate marinar care colindă lumea și care-mi trimite de unde poate confirmări că pământul e continuu, că nu a trecut niciun pod peste hăuri, că nu se surpă oceanele, e gluma noastră preferată. Eu lucrez într-un bar din zona aglomerată a orașului natal, la câțiva kilometri de munți. În zilele senine masivul se vede ca o potcoavă care cuprinde toată valea și emană o senzație de bucurie greu de descris, ca o dimineață caldă la bâlci unde poți gusta după pofta inimii din toate turtele dulci și poți atinge tot ce vrei de pe tarabe. Când se golesc podurile caselor, aproape toate vechiturile iau calea pribegiei spre alți oameni, alte mâni, alte mirosuri, alte nări. Aerul de munte le cuprinde pe toate și le ambalează ca un negustor chibzuit. Barul în care lucrez e o chestie mică la intersecția a două străzi, într-o clădire veche tapetată cu lemn înnegrit și care miroase a ceară de albine și în care turiștii intră cu mare plăcere, să caște gura la pereți decorații în stilul zonei, să bea o cafea, să ceară un pahar cu apă sau voie la toaletă. Avem și un pian la care mai cânt și eu din când în când alungând fantomele care dau uneori târcoale în drumul lor dinspre munte înspre văile cu multe drumuri. Educația muzicală la noi în familie a fost foarte importantă și eu și fratele meu am studiat câte un instrument și urechile noastre au fost șlefuite până-n cel mai mic detaliu. El a cântat la harfă, prietenii nu-l înțelegeau îi spuneau că-i instrument de fete, ce împărțiri ciudate, de fete, de băieți. Apoi s-a făcut marinar, cu asta a crescut în ochii amicilor, da, era altceva, cârcotași tot au existat, că pleacă, părăsește, fuge. Dar nu era așa. Nu era așa deloc. Eu îl înțelegeam și în preziua plecării l-am rugat să țină și pentru mine un jurnal de bord cu de toate, să știu și eu care e mersul adevărat al lucrurilor, pe cel fantastic îl intuiam. Îmi mai trebuiau date din lumea de afară, să fiu sigură că pământul e rotund, că din mijlocul oceanului poți vedea cel mai întunecat cer plin de stele. Îmi scria niște scrisori pline de detalii, pentru unii ar suna aiurea, dar pentru mine erau vitale. Scria despre lumină, cum pică ea pe un chibrit, dimineața la răsăritul soarelui sau seara când astrul apunea în legea lui. Fratele meu făcea experimentele special pentru mine, folosea chibrituri uscate, ude, arse, scurte, lungi, din lemn banal, din carton cerat, sau chiar din lemne exotice, cred că pe alea le avea de la baruri luxoase din porturi cu ștaif. Nu-i scăpa nimic din aparentele nimicuri și totuși nu-mi dădea impresia că se pierde în detalii fără importanță, avea un fel al lui de a pricepe universul uriaș în care ne-a fost dat să ne naștem. Cred că fratele meu intuia cu precizie scopul existenței și îl observa în fiecare mic lucru, acolo unde se ascundea în umbre răcoroase și aromate. Aveam la ce să mă gândesc.

Munca mea de zi cu zi la bar e cât se poate de frumoasă. Mi-a fi plăcut să vin cu metroul la muncă dar orașul nostru nu are așa ceva. Cam o dată pe lună aleg o zi proastă și mă duc în capitală, nu e departe, să mă plimb pe sub pământ cu mijlocul meu de transport preferat. În felul acesta, ziua proastă se transformă în cea mai simpatică zi și după plimbare aleg un loc însorit unde beau o cafea și îi scriu fratelui meu o carte poștală. Dacă e iarnă și e frig stau într-un bar ca o barmaniță incognito și savurez clipele în care angajatul de acolo își face meseria, ca și cum aș face-o eu. Ca să dau zilelor de hălăduială și mai mult sens intru în vorbă cu el sau ea, sunt studenți care câștigă un ban în plus, emigranți veniți pentru o viață mai bună, seniori șugubeți, adolescenți răzvrătiți (aceștia din urmă sunt doar ucenici).

Vara asta am hotărât să rămân peste noapte în capitală, am găsit un hotel mic și ieftin, destul de cochet pentru prețul deloc piperat cerut pentru o cameră single. Și pentru că nu mă mai grăbeam să prind ultimul tren spre casă, mi-am permis să stau mai mult în barul care se afla destul de aproape de hotel. Un loc frumos decorat, ceva în stilul riverboats în care cânta tânărul Luis Armstrong. Lume era puțină, nu se-nghesuiau să intre, probabil că vara erau mult mai tentante terasele, cinematografele în aer liber sau statul acasă pe balcon cu un pahar de vin rece în mână. Îi rămăsesem datoare fratelui meu cu o scrisoare în care să-i povestesc despre ziua mea cea mai proastă, a insistat chiar, voia să inventeze ceva să mă înveselească pentru totdeauna. De aia mă fofilam, nu doream să ajung o ființă permanent cu gura până la urechi, știu că acum se poartă ideea să fim pozitivi, ei bine eu nu doream asta, mi-era suficient să fiu eu și să-l ascult pe Glenn Gould când mi-era mai greu. Felul în care atinge clapele e nemaipomenit de altfel. Parcă îmi mângâie părul.

Un tip mic de înălțime și foarte slab, aproape piele și os, s-a așezat la bar și a cerut un whisky dublu on the rocks. A trecut pe lângă mine, eu stăteam la o masă mică rotundă într-un colț întunecos. Încercam să-mi adun gândurile și să compun la lumina veiozei verzui de pe masă scrisoarea pentru fratele meu. În același timp trăgeam cu ochiul la persoanele care intrau în bar. Lăsasem privirea moale să nu fixeze nimic. Tipul s-a întors de câteva ori cu paharul în mână și m-a privit discret crezând că nu-l observ. Țineam ochii-n jos să par ocupată, nu doream să intre în vorbă cu mine. Și iată-l la un moment dat venind spre masa mea. S-a așezat deși nu-i dădusem voie. Părea un om blajin deși cam necivilizat. Zâmbea frumos și asta m-a relaxat. Poate că și el venise în capitală ca să ia metroul în diverse direcții.

  • N-aș fi îndrăznit să mă așez…, a început el, vă știu de undeva.
  • Da, știți cum se spune….am o față comună, banală…
  • Ba deloc…Lucrați în barul de la munte, acolo unde obișnuiam să-mi petrec vacanțele cu fosta mea familie…
  • Cum poate o familie să fie fostă?, m-am mirat eu. O soție, înțeleg. Dar o familie întreagă? Cum e cu putință.
  • Meseria la care am fost nevoit să ajung, m-a împins pe cărări noi departe de casă. Dar nu aș vrea să vă pierd vremea cu povestea mea care nu face nici cât cuburile astea de gheață topite.
  • Nu știu ce să zic…, oricum e ciudat. Nu vă cunosc.
  • Eu vă cunosc.
  • Cum așa?
  • Am fost de două trei ori în barul în care lucrați acolo lângă munte și mi-ați servit un whisky bun, nu mi-ați dat din sticla pentru turiști. Îmi aduc aminte că mi-ați remarcat ținuta, purtam un balonzaid bleumarin cu nasturi din imitație de baga. Era luat din primul salariu de marinar.
  • Ce nostim, un marinar la munte, am râs eu sincer.
  • Asta ați spus și atunci! Exact așa, și slăbănogului i-a sclipit privirea.
  • Da. Și?
  • Și nimic. Îmi cer scuze că vă răpesc timpul. Mă gândeam că nu strică un pic de conversație. Prin baruri se mai poartă. Sau credeți că sunt unul din ăia care agață femei?

Figura lui ponosită și destul de abătută, numai a afemeiat nu-mi părea. Era extrem de slab, îmi era milă de el, oare de ce bea tărie? Și totuși nu părea un om bolnav. O discuție oricum aiurea nu avea ce rău să-mi facă. Mai era și barmanul cu care m-am înțeles din priviri. Avea să sară în apărarea mea dacă era cazul. Semăna cu un taur spumegând.

  • Îmi cer scuze pentru întrebarea mea nedelicată, dar sunt curioasă ce făceați ca marinar pe vas? Nu păreți genul care trage la vâsle…
  • Nu mai există, doamnă, corăbii cu vâsle și pânze, ne-am mai modernizat și noi…, și tipul a dezvelit în râs câțiva dinți dintre care unul auriu. Eu lucram la bucătărie, un ucenic pirpiriu e bun, se mișcă repede și nu e prea pofticios. Deși să știți că pot să mănânc mult. Am arderi puternice. Pe vas mă mulțumeam cu mesele primite, nu făceam mofturi. Acasă aveam deja probleme, nu mai aveam serviciu de mai multe luni și nevasta mă bătea la cap. Am și doi copii. Am plecat cu primul vas, un vas comercial, cu o rută întortocheată. Femeia nu s-a bucurat. Păi, la naiba, nici așa nici altcumva? Am plecat. Într-o zi de luni. În duminica de dinainte am trecut pe la barul unde lucrați dumneavoastră. Localitățile noastre sunt apropiate. Nu voiam să beau la mine ca să evit luările de rămas bun ale prietenilor binevoitori, văicărelile de orice fel, compătimirile, încurajările tâmpite, mă rog, înțelegeți.
  • Da…, continuați, am zis eu în timp ce netezeam hârtia pe care urmam să îi scriu fratelui meu. Ce chestie, și fratele meu e tot marinar…
  • Da…În duminica aceea la bar mi-ați spus același lucru…
  • Se vede, domnule, că suntem vechi amici, am zâmbit eu.
  • Da. Se făcuse duminică târziu și m-ați sfătuit s-o iau ușor spre casă și să-mi petrec ultimele ore împreună cu familia.
  • Nu-mi aduc aminte de dumneavoastră, îmi cer iertare. Sfatul ăsta îl ofer multora…
  • Se poate…Am stat de vorbă și mi-ați povestit despre fratele marinar. Aveați vocea tristă și mi s-a părut că ochii erau în lacrimi la un moment dat.
  • Suntem foarte atașați unul de celălalt.
  • Așa ați zis și atunci.
  • Se pare că toată discuția de acum a mai avut loc….
  • Nu chiar. Am spus câteva bancuri să vă mai înveselesc, nu sunt bun la așa ceva…Poate că vi-l amintiți pe cel cu un cățel mic stă în coadă…sau pe cel cu roșiile pe șinele de tren, nu-mi aduceam aminte poanta și m-am strâmbat în toate felurile iar dumneavoastră ați râs cu poftă. Sau bancul cu un carton găurit stă la pândă….

M-a pufnit râsul și mi-era milă de el, ce cartoane găurite, ce căței în coadă? Omul abia se ținea pe picioare de slab ce era, iar whisky-ul îi dăduse o strălucire ciudată în ochi.

  • Semănați cu un actor.
  • Eu!?
  • Da. Sau cu un tip care are un număr comic la circ.
  • Doamnă reveniți-vă. Cine ar angaja un prăpădit ca mine să țină un spectacol? Ar fugi lumea.
  • Deci ajutor de bucătar…, am mustăcit eu.
  • Da, începuse să fie bine, bucătăria era mare și dotată cu tot ce trebuia, toată ziua mi-o petreceam tăind legume și spălând vase și ascultând cu căștile la urechi muzică bună la un aparat mic în care-mi descărcasem chestii ca lumea. În zilele proaste, tot omul are din astea, ascultam pe Glenn Gould la pian, mereu în partea a doua, cea mai dulce parte dintr-un concert.

Am rămas cu gura căscată, și eu îl ascultam pe Gould în zilele proaste și așa ele se transformau în cele mai splendide zile. Omul ăsta din fața mea era ceva…Mi-a povestit o grămadă de întâmplări minuscule din viața lui de ucenic în bucătăria unei nave comerciale, toate aveau haz, păreau condimente presărate peste mâinile de aur ale lui Gould. Ucenicul bucătar asculta partea a doua. Lumea lui Gould, era și lumea mea. I-am spus că fratele meu cântase la harfă când era mai mic și că eu cântam la pian. Mi-a spus că știa deja și că mă ascultase cântând în barul unde lucram eu. Nu-mi aminteam nimic. Îl cunoscuse pe fratele meu într-una dintre curse când luați de valul melancoliei și dorului de casă cântaseră împreună pe punte o parte a doua, doar cu vocile, moi, murmurate.

  • În zilele proaste găsești cele mai frumoase și adevărate clipe…, mi-a spus ființa firavă de la masa mea. Fratele dumneavoastră mai avea o calitate. Știa să te facă să îți fie bine. Oricât de rău îți era. El m-a îmbărbătat când am primit de acasă un mesaj de la fosta familie. Îmi cereau să nu mă mai întorc. Poate că asta se va și întâmpla, oceanul are socotelile lui. Fratele dumneavoastră m-a luat de umeri și s-a uitat fix în ochii mei blegiți. M-am simțit revigorat. I-am promis că mă revanșez cumva.
  • Tocmai ticluiam în minte o scrisoare pentru el. Ne scriem vrute și nevrute, i-a zis eu cu curaj. Nu mi-a mai trimis un mesaj de vreo lună. Poate că e ocupat. Cum spuneați, oceanul are socotelile lui.

Bărbatul a lăsat ochii în jos și am simțit imediat un fior electric prin șira spinării. În capul meu începuseră să sune primele acorduri dintr-o parte a doua pentru pian.

  • Am părăsit nava în portul cel mai apropiat de capitală, a zis el. Am renunțat și la job. În condițiile alea nu mai voiam să rămân. O să încerc să merg la fosta mea familie, poate mă primește.

A început o ploaie de vară, caldă și liniștită, era ziua mea proastă, nu puteam să fiu prea tristă, știam că fratelui meu nu i-ar place.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *