Ce este în fond istoria artei, dacă nu o groapă comună în care regele putrezește lângă nebun? Muzeul – această formă calcificată a conștiinței colective – reprezenta pentru Marinetti moartea virilității, însă tot muzeul (și tot ceea ce reprezintă acest arhetip în care lovea fondatorul futurismului) este ceea ce a prins ecourile elanului futurist, le-a arhivat sub emblema „istoriei artei”și i-a creat câteva zeci de ani mai târziu o pagină pe Wikipedia. 110 ani mai târziu de la publicarea Manifestul Futurist citim detașați printre rânduri și ne zicem că „important este ceea ce ne transmite textul”, exersând prudența hermeneutică. Totuși, ne putem permite un moment de iraționalitate, încercând să ajungem „însituația unui față în față intim”[1]cu autorul, întrebându-ne ce sentiment l-a determinat pe Marinetti să aibă această reacție de respingere a tot ceea ce însemna „învechit”.
Având în vedere strict textul manifestului, ne este imposibil să spunem cu certitudine dacă fondatorul mișcării futuriste se răzvrătea împotriva trecutului pornind de la niște raționamente bine puse la punct, sau dacă suma fricilor personale au contaminat în vreun fel textul. De altfel, s-ar putea să fim imprudenți dacă am asuma că textul nu conține proiecții personale (mai mult sau mai puțin inconștiente). Azi, la 75 de ani de la moartea poetului italian ne putem exersa umorul negru gândindu-ne cum fantoma lui Marinetti se ceartă cu vecinii săi din Cimitirul Monumental din Milano, vinovați fiind cei care fără să știe poate l-au îngropat lângă dușmanii săi, în același mod în care Wikipedia și istoria l-au „îngropat” în mai multe gropi comune: „Categorii: Nașteri în 1876 // Decese în 1944 // Poeți italieni // Futurism // Atei italieni // Poeți din secolul al XX-lea” (Wikipedia) – click aici!
Și ca să-mi spăl pacatele – vai, dar chiar am citat din Wikipedia! -, voi trasa o paralelă între textul lui Marinetti și ideile unui alt autor obsedat de muzee, Boris Groys (Despre nou. Eseu de economie culturală), care ne sugerează o idee simplă (dar cu o întreagă metafizică în spate): dacă obiectele de artă s-ar deosebi de la sine de cele non-artistice, atunci nici n-am mai avea nevoie de muzeu. În fond, ceea ce ne sugerează Groys este faptul că ceva devine artă doar dacă intră în muzeu (adică a fost arhivat). Și aici începe și totodată se termină viața lui Marinetti: în muzeu. Ceea ce a constituit ținta atacurilor poetului, a fost lucrul care l-a făcut totodată nemuritor (într-o formă mai light): muzeul/ sistemul de arhive. Marinetti șade acum liniștit în cărțile de istoria artei, în clasamente și pe Wikipedia undeva pe la capitolul „artă avangardistă”, lângă cadavrele altor indivizi pe care poate Marinetti nu i-ar fi suportat deloc, totul studiat sub cupola liniștită a unei librării sau biblioteci unde oameni îmbătrâniți citesc la un ceai despre futurism, virilitate, dadaism și alte mișcări nonconformiste – care s-au conformat istoriei artei, muzeelor și cimitirelor. Futurismul, în mod inevitabil, ajunge o victimă a dialecticii istoriei. Și în mod inevitabil, futurismul sfârșește în muzeu.
[1]vezi Paul Ricœur – Eseuri de hermeneutică, Ed. Humanitas, 1995, p29
