MUSICA PURITAS DOMINICA: Apothéose…

Muzical, în principiu și pe extreme, se poate trece în lumea de dincolo fie mozartian prin Requiem, cu speranța generală însă a iertării păcatelor și a obținerii strălucirii eterne, lux perpetua luceat…, fie precum în finalul operei lui Gounod; aici însă apare problema viziunii regizorale (vorbim de cele motivate, nu de aiureli cu pretenții); prin anii 70 și…, Ken Russell scandaliza publicul vienez (de fapt așa-zisa critică de specialitate, căci aplauzele probau mai curând entuziasm) cu o montare Faust în care Margareta, călugărită, se teme de Diavol, pentru ca în final să fie decapitată pentru pruncucidere. Ideea regizorului este cu totul justificată: Abélard credea că, de vreme ce nu îți poate fi teamă de ceva necunoscut, probabil că maicile știau ce știau ferindu-se de Diavol… Finalul cu ghilotina e spectaculos. Mai generos, americanul Des Mc Anuff ne prezintă destul de recent o Margaretă suavă care în final urcă efectiv către Domnul, in excelsis mozartian vorbind. În fapt, dincolo de viziuni muzica e atât de grandioasă încât în această punere în scenă simți apoteotic că într-adevăr Christ est résuscité. Bătrânul savant pervers e de ignorat. Să menționăm aici trei nume: Jonas Kaufmann, Marina Poplavskaia și René Pape, toți cântă… luciferic, adică purtători de strălucire.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *