Henri Bergson şi dinamismul plastic al lui Umberto Boccioni

Cu doi ani înainte de apariţia primului text programatic al mişcării futuriste, filosoful francez Henri Bergson (în 1927 şi laureat al Premiului Nobel pentru literatură) publicase cea de-a treia sa carte, Evoluţia creatoare (L’Évolution créatrice), în care demonstra legătura naturală, organică între cunoaştere şi viaţă, propunând, în final, o filosofie a vieţii. Bergson, profesor la prestigiosul Collège de France, era un intelectual complex, cu un talent deosebit pentru matematică şi un foarte mare interes pentru noile descoperiri din psihologie şi biologie, pe care era preocupat să le testeze şi să le interpreteze în lumina propriei sale filosofii.

Moştenirea intelectuală a lui Bergson, legăturile dintre ideile sale şi psihologie, filosofia minţii, biologie, filosofia ştiinţei, au fost intens cercetate. Nu la fel de spontan a fost interesul vizavi de influenţa gândirii sale asupra artei, în special a modernismului literar şi avangardelor, şi chiar a unor reflecţii privind spiritualitatea şi condiţia umană.

În ce ar consta, prin urmare, contribuţia lui Bergson la dezvoltarea avangardelor europene? Dinamica şi prospeţimea ideilor din manifestul inaugural al lui Marinetti, omniprezenta ironie faţă de tot ce ar emana dintr-un etos conservator, angajamentele radicale ale futurismului par să respingă ideea oricăror rădăcini doctrinare. Pe de altă parte, estetizarea violenţei, ideea că arta trebuie să fie cruzime şi nedreptate, tonul anarhist şi implicaţiile extremiste ale unora dintre ideile futuriste exclud prin ele însele posibile asocieri.

Cu toate acestea, conceptele-cheie pe care Gilles Deleuze le consideră constitutive bergsonismului durată, memorie, elan vitalşi intuiţia ca formă de introspecţie şi metodă prin care filosofia poate dobândi precizie pot fi văzute ca un fundament teoretic preluat şi de avangardişti, uneori indirect, din spiritul epocii, iar alteori direct, cum este, de exemplu, cazul pictorului şi sculptorului Umberto Boccioni.

Pentru Bergson, inteligenţa (intelectul) şi intuiţia reprezintă două direcţii ale conştiinţei: inteligenţa merge în direcţia materiei, iar intuiţia în aceea a vieţii. Raportarea noastră la materie este ghidată de nevoia de a ne orienta în lume şi de a o/ne individualiza prin distincţii, clasificări şi compartimentalizări ale realităţii. Realitatea, însă, nu există, ca atare, în forma fixă pe care suntem nevoiţi să ne-o reprezentăm pentru a ne putea orienta în ea. Ea nu este identică, am spune, cu operaţiile mentale şi lingvistice pe care trebuie să le facem din raţiuni practice. Realitatea există în flux, iar acest concept nu poate fi reprezentat spaţial, ci numai temporal:

„Totul este obscur în ideea de creaţie dacă ne gândim la lucruri care ar fi create şi la un lucru care creează, cum face de obicei şi cum intelectul nu se poate opri să facă. […] Dar lucrurile şi stările nu sunt decât imagini dobândite de spiritul nostru asupra devenirii. Nu există lucruri, nu există decât acţiuni. Mai concret, dacă observ lumea în care trăim, constat că evoluţia automată şi riguros determinată a acestui tot bine legat este a acţiunii care se desface, iar formele neprevăzute care fragmentează viaţa, în stare să se prelungească şi ele în mişcări neprevăzute, reprezintă acţiuni care se fac.” (Bergson 1907/1998, 230).

Viaţa este o tendinţă, o sumă de nedeterminări, care au ca forţă originară elanul vital. Elanul vital acţionează asupra materiei inerte şi produce diversitatea imprevizibilă a formelor, continuând să se dividă: „Pe măsură ce progresează, viaţa se risipeşte în manifestări care, cu siguranţă, referitor la originea lor, vor trebui să se completeze reciproc, dar nu vor fi mai puţin antagoniste şi incompatibile.” (Bergson 1907/1998, 108).

Nici creaţia artistică nu este, deci, un ready-made, un produs ce poate fi definit în mod absolut sau în care nu ar trebui să căutăm o rezonanţă a conştiinţei artistului cu propria conştiinţă. Pentru futurişti, tot aşa cum arta nu ar trebui identificată cu muzeele şi bibliotecile, iar receptarea emfatică, pasivă şi venerarea creaţiilor culturale ar trebui respinse ca reflexe burgheze, simbolurile acestui etos învechit şi parazitar, respectiv profesorii, arheologii sau, prin extensie, diverşi predecesori iluştri ar trebui detronate fără menajamente.

Din perspectiva filosofiei lui Bergson, care nu uzează de arsenalul revoluţionar al lui Marinetti, anti-intelectualismul în artă ar putea fi înţeles în raport cu situarea noastră în timp, respectiv în timpul trăit, în percepţie şi în conştiinţă.  Tot aşa cum elanul vital este la originea a tot ce înseamnă viaţă, pentru Marinetti adevărata creativitate trebuie să fie la originea a tot ce înseamnă artă. Şcolile, confreriile, criticii, maeştrii şi discipolii trebuie înlocuite cu forme creative noi, fiecare dintre ele autonomă, fără graniţe artificial impuse (în maniera în care, prin analogie, şi intelectul introduce distincţii arbitrare în lume). Creativitatea autentică ar permite totodată cuprinderea totalităţii, ştergerea graniţelor dintre cultura înaltă şi cea populară, dintre operele canonice şi cele ale artiştilor minori. Analog, metoda intuiţiei a lui Bergson are ca scop extinderea percepţiei pentru ca noi să avem acces la realitate în flux, în temporalitate, şi nu fragmentar, aşa cum suntem obligaţi din raţiuni practice.

Umberto_Boccioni_Forme_uniche_nella_continuità_dello_spazio_Wikiedimedia CommonsPentru pictorul şi sculptorul Umberto Boccioni, ideile lui Bergson au reprezentat o influenţă esenţială, conducându-l spre formularea unui concept propriu, acela de dinamism plastic. Formele artistice trebuie să reprezinte dimensiunea temporală a conştiinţei, de aici preocuparea pentru a reda cât mai precis mişcarea, viteza, ruperea ritmului, continuitatea prin fragmente. Scopul artistului trebuie să fie, pentru Boccioni, să redea simultaneitatea forţelor şi a stărilor mentale aşa cum, în teoria lui Bergson, acestea există, respectiv în flux. Bergson scria în Evoluţia creatoare: „pentru artistul care creează o imagine smulgând-o din adâncul sufletului, timpul nu mai este un accesoriu. El nu este un interval care se poate lungi sau scurta fără a-i schimba conţinutul. Durata muncii sale face parte integrantă din munca sa. A o contracta sau dilata ar însemna modificarea concomitentă a evoluţiei psihice care o ocupă şi a invenţiei care îi este ţelul. Timpul de invenţie face una cu invenţia însăşi. Este progresul unei gândiri care se schimbă pe măsură ce prinde fiinţă. În fine, este un proces vital, ceva ca maturizarea unei idei.” (Bergson 1907/1998, 307).

Chiar titlurile unora dintre operele lui Boccioni par direct inspirate din gândirea lui Bergson, pe care, de altfel, artistul o recunoaşte ca principală sursă în formularea conceptului său de dinamism plastic: Forme unice de continuitate în spaţiu; Viziuni simultane; Dinamismul unui ciclist  sugerează, toate, preocuparea artistului pentru a reda mişcarea şi simultaneitatea momentelor sau stărilor din interiorul ei.

În final, aşa cum arată Mark Antliff într-un scurt comentariu pe marginea manifestului estetic al lui Boccioni, Pittura Scultura Futuriste: Dinamismo Plastico (1914), Boccioni integrează distincţia lui Bergson între materie şi viaţă/energie în formularea propriei sale distincţii dintre mişcare absolută şi relativă. Mişcarea absolută ar fi echivalentă cu „potenţialul plastic” redat de caracteristicile unui obiect, de „substanţa sa organică”, „porozitate, impermeabilitate, rigiditate, elasticitate”; prin intuiţie,  artistul are acces la „psihologia primordială” a obiectului, sugerând şi posibilităţile sale de interacţiune cu alte obiecte. Mişcarea relativă ar fi echivalentă cu actualizarea în materie, într-o anumită formă, în aici şi acum (Antliff 2011, 906). Asemenea lui Bergson, Boccioni interpretează dinamismul plastic în interiorul unei concepţii despre viaţă ca evoluţie de potenţialităţi, pe care percepţia o surprinde ca succesiune infinită de diversităţi în evoluţie.

Referinţe:

Antliff, Mark.“Shaping Duration: Bergson and Modern Sculpture”, The European Legacy, 2011, 16 (7): 899-918

Bergson,Henri.Evoluţia creatoare(traducere şi studiu introductiv de Vasile Sporici). Iaşi: Editura Institutului European, 1998

Deleuze, Gilles. Le bergsonisme.Paris: Presses Universitaires de France, 1997 (prima ediţie 1966).

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *