Ocheanul

Pe balcon, privește prin tubul gol spre cerul întunecat și senin. Mâinile îi tremurau ușor pe bucata de metal lunguiață, rotunjită cu grijă, nu suficient de finisată. Lentilele stăteau pe balustrada lată din piatră poroasă. Ar putea să cadă în iarba udă de la ploaie, se gândea Adam, nu mai văzuse de multă vreme atâta ploaie în laguna care părăsise culoarea ei normală turcoaz și bătea în tente movulii. Acum era prima noapte senină după atâtea altele în care cerul dispăruse complet după nori. O iluzie, și-a spus iar bărbatul în gând. O simplă iluzie, și ca orice iluzie, poate fi observată, măsurată. În anii din urmă nu și-ar fi pus problema că e prost înțeles, acum se gândea că ar fi înțelept să mai coboare cu picioarele pe pământul reavăn. Adam se apropia de vârsta pensionării și îi părea rău că fusese nevoit să aleagă mereu câte un drum care nu i se potrivea. Erau alegerile lui bineînțeles, doar că uneori erau dictate de alte alegeri care nu-i mai aparțineau. Și uite așa trecuse vremea și părerile de rău picau din cer ca stelele căzătoare, vizibile, fără un sens clar, fără să se știe exact încotro se îndreaptă.

Lentilele noi se potriveau, le măsurase. Pe primele le pierduse. Găsise o firmă care făcea lentile pentru telescoape de jucărie și împreună realizaseră ceva de care el era mulțumit. Le împachetase într-o pânză moale și le dusese acasă, asta își amintea, restul se ștersese ca și cum nu ar fi existat. În câte domenii ești un începător? se gândea el sprijinindu-și coatele pe balustradă. Telescop pentru începători, yoga pentru începători, dans pentru începători, limba franceză pentru începători. Dacă te apuci prea târziu vei fi mereu un începător. Și totuși cu ce-ți împuținează ființa? Nu cred că am venit pe lume pentru a fi veșnic un începător, cugeta bărbatul cântărind lentilele în mâini. O să aibă tot timpul să asambleze telescopul. Își făcuse un cadou de ziua lui, voia să privească cerul înstelat, să prindă măcar un crater de pe Lună, sateliții galileeni ai lui Jupiter, calotele polare ale lui Marte și măcar un un pic din galaxia Andromeda, vecina galaxiei noastre, dacă două milioane și jumătate de ani lumină se pot numi vecinătate. În spațiul negru dintre astre sunt ascunse și alte planete, un roi mic de albine interstelare, care acoperă cu zumzetul lor gândurile oamenilor risipite în univers, printre ele sunt și gândurile bărbatului.

„Ziua mea.

Ia, hai să nu mai complic lucrurile și să le las în starea lor naturală. Cine știe ce am să descopăr cu telescopul făcut de mine. Mi-l imaginez pe Galilei, atâtea intuiții, precizie, un geniu. Și? A încurcat-o până la urmă, hățișul lumi l-a înghițit cu fervoarea unui malaxor care e nevoit să funcționeze ca să nu ruginească. Au durat foarte mulți ani până i s-a făcut dreptate, în 1992 prin Papa Ioan Paul al doilea Biserica Catolică a recunoscut nevinovăția lui Galilei. Și Bach a stat în uitarea lumii vreme îndelungată până a fost descoperit de Felix Mendelssohn. Iar Van Gogh a vândut în timpul vieții un singur tablou. Și cu toate astea, planetele nu au ieșit pe orbita lor, Calea Lactee și Andromeda s-au atras cu putere și s-au deplasat cu viteză una spre cealaltă, o să fie și o coliziune la un moment dat, peste multă vreme, universurile și-au văzut de treaba lor, nestingherite. Sper să nu plouă tocmai acum. Inima îmi bate tare. Am emoții. Unde-o fi a doua lentilă? Sticla e făcută din nisip și conține particule din întregul univers, prin transparența ei pătrund în gândurile mele fluxuri de acum miliarde și miliarde de ani și îmi tremură mâinile de emoție. Am să las mai bine pentru mâine asamblarea telescopului, la meteo au zis că vor veni vreo patru nopți senine. La meteo au prezis vara trecută că vor fi doar zile calde, dar au fost și furtuni, capricii ale vremii, ce ciudățenie, vremea nu are capricii. Uneori când mă gândesc la ordinea din univers îmi vine să plâng de bucurie că mi s-a dat ocazia să simt ceva atât de impunător. Eu, o ființă așa de mică. Cu capul meu, cu două mâini, două picioare, un trunchi destul de firav, un spate ușor încovoiat, cu mintea și inima mea mică cât un pumn de copil.”

Adam s-a retras în camera lui și s-a dus la culcare. Dormea într-un pat de o persoană, acoperit cu o pătură gri cazonă. Peretele de lângă pat era pătat, griuri subtile ieșiseră din straturile de praf venite din văzduh. Își luase lentilele telescopului cu el și le așezase cu grijă pe noptiera îngustă după ce dăduse la o parte teancul de cărți din care vreo două căzuseră de jos. Nu a mai avut chef să se aplece după ele, le-a privit din vârful patului, le-a cerut iertare apoi s-a prăbușit în perna moale. A doua zi va fi o zi frumoasă. A doua zi a plouat torențial. A venit la el în vizită Tomaso un vechi coleg de școală, îl chema Toma, dar colegii îl porecliseră Tomaso pentru aerul său italian. Se vedeau rar pentru că acesta vorbea prea mult, vrute și nevrute iar Adam abia aștepta să se încheie vizita ca să poată reveni la schițe, cu alte cuvinte telescopul îi era un prieten mult mai bun. De data asta Tomaso povestise despre bursă, decăderea morală a omenirii, ultimele medicamente pe bază de lămâie artificială și despre conspirații care o să ne termine de tot. Nici vorbă, a reușit să spună Adam. Nici vorbă.

O stea, două stele, două mii de stele locuibile ar fi de ajuns pentru ca omenirea să o ducă bine multă vreme de aici încolo. Să aibă fiecare om locul său înconjurat de ape și de munți, de aer curat, lumină, vegetație proaspătă, hrană bio. Terraformarea nu o să mai fie doar un vis. Adam avea un astru preferat, pe Europa, unul dintre sateliții naturali ai lui Jupiter, îi plăcea că fusese descoperit de Galileo Galilei și că avea nume de femeie din mitologia greacă. Viața va fi posibilă și acolo dacă marele ocean înghețat de pe satelit va fi încălzit și parțial evaporat. Sute de plaje exotice se vor dezvălui ca dinții albi din gingiile satelitului natural, acidul sulfuric diluat al apelor oceanului va gâdila plăcut pielea fericitului sau fericitei care vor locui în apropiere, la marginea pădurilor rare de palmieri jupiterieni. În condițiile astea, să te iubească cineva e mult mai important decât orice realizare materială. Să fii în viață. Să scapi cu viață. Să trăiești. Să fii iubit.

Europa noastră de pe Terra se sinucide? Trăiască Europa! Satelitul. Adam se mai gândea că are suficient timp să-și aleagă noul loc în care va trăi, coliziunea dintre galaxiile Calea Lactee și Andromeda e prevăzută peste foarte multă vreme. Nici măcar nu e de luat în calcul. De luat în calcul ar fi, se gândea Adam, faptul că nu am reușit să fac nimic remarcabil cu viața mea. Nu știu cum, dar trebuie să găsesc o chestie să nu mai vină Tomaso pe la mine. Pică numai în momente proaste ca ăsta în care nu am idee cum să asamblez telescopul. Adam și-a dat seama că nu știe să iubească, i se părea doar că o face, nici pe el nu se aprecia prea mult și nu era o dovadă de modestie ci o veritabilă ascundere după deget.

Telescopul avea un tub lung și subțire dintr-un material ușor, de culoare gri închis. Adam făcuse schițe peste schițe, veniseră și oglinzile comandate și totuși ceva nu era în regulă. Obiectul refuza pur și simplu să funcționeze, mărea aiurea, de fapt nu reda corect nicio imagine, apropia ce trebuia să depărteze și invers. Un fiasco. Ce bine că plouă acum, se gândea Adam. O să mai încerc să lucrez, poate că până diseară reușesc să-l fac să meargă.

Adam își dorise să vadă Veneția înainte să moară, citise el că marele Wagner murise acolo, i se părea un loc care încununa viața cu un final maiestuos. Sper să reușesc să privesc cerul prin telescopul făcut de mine. Cu cât mă străduiesc mai tare cu atâta mi-e mai greu ca și cum telescopul se încăpățânează să nu arate nimic. Spre seară a stat ploaia și a răsărit luna. Adam a ieșit pe balcon, și-a făcut mâinile ochean și le-a dus la ochi, luna se vedea bine, parcă mai clară, se vedeau și craterele și nuanțele de un gri nisipiu ale suprafeței ei rugoase. Era o lună aproape plină care se lăsa privită ca o primadonă răsfățată. Mâinile mele sunt mult mai pricepute decât un biet telescop din metal, a surâs Adam și a mai încercat câteva variante de „ochean” natural. A mișcat degetele cumva și a apărut în vizor o stea, nu o mai văzuse, și apoi încă una foarte mare și de culoare verzuie. Adam s-a gândit puțin și apoi și-a imaginat o lunetă, și-a aliniat mâinile cu pumnii aproape strânși și a privit prin tubul lung și cald. La capătul mâinilor sale a apărut în toată splendoarea sa Marte cel cărămiziu care sclipea pe cerul profund. Pe suprafața sa se plimbau umbre felurite care se mișcau cu viteza diavolilor de nisip și care măturau solurile aspre. Adam a simțit și el nisipul și a închis ochii pentru câteva secunde. Uitase să „ocheanul” lui nu avea în capăt o bucată de sticlă și că orice particule puteau să-i rănească ochii. A rămas pe balcon până după miezul nopții cu mâinile „ochean” și universul l-a cuprins cu cea mai mare dragoste pentru miile de descoperiri pe care le făcea, pentru miliardele de stele care ieșeau din anonimat prin simpla rotire a degetelor lui încovoiate. Planete și sori se nășteau în fiecare clipă și ochii lui nu mai pridideau să le numere și să se minuneze de ele. De pe marginea balustradei Adam a luat o lentilă și a montat-o în interiorul mâinilor lui. Imaginile erau halucinante, niciun observator astronomic nu mai avusese parte de așa ceva. Sper să nu urmeze cenzura. Noi oamenii suntem obișnuiți ca binele să se termine, să fie urmat de ceva neplăcut, să nu dureze, să se dizolve în deziluzie. Dar cerul din noaptea asta părea să aibă o altă idee, și-a deschis hăurile doar pentru Adam, și s-a lăsat privit cum poate că nu o s-o mai facă vreodată.

Descoperirile o să le țină doar pentru el când va părăsi lumea împreună cu ocheanul său natural, iar telescopul neterminat o să-l dea cadou unei verișoare dinspre tată. Are trei băieți, nu învață ei cine știe ce la școală, poate că telescopul o să le deschidă gustul pentru ceva nou.

Adam a pus capul în pernă și a adormit mulțumit.

desen de Alina GHERASIM