Fiecare zi de 15 ianuarie este ocazia dezlănţuirii furiei verbale ditirambice ce evocă beţia de cuvinte maioresciană. Cei care evită compania literaturii ca pe una suspectă şi dezonorantă se simt obligaţi, din raţiuni patriotice, să îşi aducă modesta lor ofrandă pe acest altar naţional. Iar epitetul găunos şi sforăitor este forma prin care se exprimă această admiraţie calpă.
Mitizat, confiscat, mutilat de decenii de comentarii literare, împăiat şi aşezat pe raftul prăfuit al culoarelor de liceu, anexat de ideologii şi elogiat, mincinos de politicieni, exaltat ca un profet al neamului, privit ca un îndreptar etic şi ca un model de abnegaţie creştină, Eminescu nu mai este , pentru atâţia dintre contemporanii noştri, decât un reper îndepărtat, care se ridică din amintirea anilor de şcoală. Timbrul literaturii sale se confundă, cel mai adesea, cu rânduri scoase din context, ce răsună, gol, ca o mână ce atinge claviatura unui pian dezacordat.
Eminescu nu mai poate fi acest obiect de muzeu, după cum nu mai poate fi ridicat la rangul de entitate divină ce legitimează existenţa unei naţiuni. Revenirea la text, revenirea la lectură, revenirea către magia vizionară a paginilor sale este alternativa la această pasiune dezgustătoare a mitificării colective.
În măsura în care Eminescu mai poate exista pentru cei care trăiesc în acest prezent continuu al ecranelor tactile, el întruchipează fragilitatea şi grandoarea literaturii. Nici un clip de pe you tube, nici o postare de pe facebook nu posedă vitalitatea hipnotică a unui rând pe care Eminescu îl lasă în urma sa. Educaţia imaginaţiei, educaţiai visului, educaţia libertăţii, educaţia insurgenţei, toate acestea trec prin descoperirea unui întreg continent de sunete şi de culori.
Eliberat de mantia mitului, coborât de pe soclul pe care generaţiile l-au urcat, spre a-şi masca impotenţa, Eminescu se încarcă de energia textului pe care îl produce: relectura este singura cale de acces în acest spaţiu ce vibrează asemeni labirintului armonic şi muzical pe care îl descoperă Corto Maltese în acea din urmă din călătoriile sale. Paginile pe care le reciteşti sunt alcătuite din membrana delicată a geniului: materia lor este un amestec de pulbere stelară, în vreme ce cosmogoniile sale au plasticitatea psihedelică a unui cadru cinematografic imaginat de David Lynch.
În clipa în care perioadele din “ Memento mori” se desfăşoară, somptuoase, în clipa în care Euthanasius se topeşte în pământul insulei sale, în clipa în care solemnitatea gnostică a “ Glossei “ ne interpelează, intactă, peste timp, în aceste clipe nimic din alcătuirea diformă de gesturi demagogice nu mai înseamnă nimic. În acele clipe, literatura se coboară, asemeni unui duh al lui Poe,grăbind comunicarea cu sinele pe care existenţa diurnă îl amuţeşte. Comunicarea mediumnică la care visa Gellu Naum sau investigaţia onirică a lui Mircea Cartătescu îşi trag seva din acest fond ce nu poate fi redus la clişee. Adâncirea în maelstromul textului eminescian este autentica comuniune cu umbra sa.