Armor

Tot la cafeneaua Armor venea și bătrânul Samuel, mai mereu cu o țigară aprinsă ținută cu grijă între mijlociu și arătător, întotdeauna la distanță de gură, lăudându-se trecătorilor că își stăpânește viciul. Azi avea un aer nemulțumit. De câteva zile masa lui de afară fusese acaparată de un tip de culoare, un african tânăr și arătos, figură exotică și picantă, în mod evident străin de locurile acelea. Nu știa nimeni de unde venea și se minunau toți de comportamentul lui firesc, parcă se născuse acolo și tot locul îi era cunoscut.

Tipul purta o pălărie neagră dintr-un fetru ros, la gât avea înfășurat un șal de culoare galben intens. Jacheta era din lână și era croită îngrijit dintr-un material în pătrățele roșii și negre foarte asemănător cu cel al kilturilor scoțiene. La brâu, legată de curea, avea o pungă cu frunze proaspete de mentă din care lua bucăți verzi și le mesteca tacticos. Părul negru și lung era împletit într-un fel de cozi subțiri și dense, ca niște câlți. Îi saluta pe trecători părea că-i știe de când lumea. Începuseră zilele cu mult soare și bărbatul de culoarea ciocolatei venea la aceeași oră a dimineții, adică la unsprezece, și cerea o cafea neagră, un ceai și un pahar cu apă.

Barmanul de la Armor murea de curiozitate să afle cine îi călcase pragul și se înființa zi de zi ca și cum ar funcționa după un ceas atomic. În mod normal cunoștea multe detalii din viețile celor care intrau la el, dar de data asta nu știa nimic și îl enerva la culme. Străinul zâmbea frumos. Avea un aer detașat, nimic pe lumea asta nu părea să-l deranjeze. Nu mai scotea nicio vorbă după ce își comanda băuturile.

Samuel s-a așezat ușor stânjenit la masa de lângă tipul de culoare. Nu era masa lui, era bine și așa, pe bancă era incomod să stea, nu se pricepea să gestioneze locul acela prea larg. A încercat o dată, nu a izbutit decât să dea pe jos cafeaua, să își pună scrum pe pantaloni și să încurce paginile ziarului. Pe masa lui le avea pe toate în față, ca pe o tablă de șah. Dar masa lui era ocupată acum. Samuel i-a cerut barmanului un ceai cu lapte și o felie de pâine, gusturile lui erau ale lui, nu trebuia să dea socoteală nimănui pentru ele. Barmanul, un tip la vreo șaizeci de ani, chel de nu mai știe nici el de când, era un om care știa să se comporte cu fiecare după calapodul său. Îi simțea pe oameni de la o poștă. Celui trist îi asculta povestea, tinerilor le dădea sfaturi bune, pe bătrâni îi consola. Pe Samuel îl știa de multă vreme și ținea la el. Aproape că erau prieteni. Uneori își împărtășeau mici secrete, nu neapărat din acelea care schimbă destinul. Pe tipul negru, însă, nu îl putea descifra. Avea ceva. Nu știa ce. Era bine și așa.

Negrul cu pălărie neagră era azi cam abătut. Ținea strâns în mâinile lui un pahar cu ceai în care îndesase frunze de mentă. Menta verde peste lichidul roșiatic și fierbinte făcea licoarea misterioasă, când limpede, când densă, de nepătruns. Samuel îl privea pe straniul intrus de la distanță, cu discreție și încerca să intre în mintea lui, acum plină de amintiri.

*

Pe câmpia de culoare galben-cărămizie a marginii deșertului, vântul aducea praf de unde voia el și amesteca mirosurile. Avea taina lui. Locul, cât vedeai cu ochii, era o fostă piață de sclavi, piața deșertului sau Armor, cum o numeau localnicii. Nimeni nu știa exact de unde venea numele ăsta, se pare că mai demult se oprise acolo pentru câteva zile o caravană al cărui conducător se chema Armor. Prin locurile acelea pierdute între deșert și cer, numele sunt scurte și înseamnă cuceritor, leu, îndrăzneț sau rege. Armor suna ca și cum ar veni de departe, de undeva de lângă o apă curgătoare. Fosta piață de sclavi era acum un târg unde se vindeau și cumpărau o groază de obiecte, unele folositoare, altele departe de a fi de folos cuiva pe lumea asta sau pe oricare altă lume. Deși era mic – să fi avut vreo șase ani –, Leon era foarte cochet și purta cu mândrie pălăria neagră pe care bunicul i-o cumpărase de la târg de ziua lui acum un an. Un băiețel negru cu pălărie neagră. Bunicul luase și o eșarfă galbenă, pentru ca Leon să poată fi zărit de la distanță. Viața lor de zi cu zi era simplă, fără mari evenimente, cu soare mult și cu praf adus de vânt dinspre deșert. Bunicul locuia cu Leon și cu mama lui. Tatăl lui Leon murise într-o încăierare pentru teritorii, o luptă cum se poartă des prin locurile astea. Bunicul și-a plâns fiul, apoi a devenit capul micii familii. Zilele treceau cu destul de mult calm, iar ei făceau mereu cam același lucru. Pe Leon l-au dat la un fel de școală, o colibă din lut roșu în care încăpeau cu greu cei cinci elevi de vârste diferite și profesorul lor. Într-o zi, bunicul l-a luat pe Leon de mână și împreună au plecat spre târg. Auzise el că acolo căutau bărbați în putere, să sape după apă. De ceva vreme se așezase acolo un trib nomad al cărui conducător era crezut cel mai puternic dintre conducătorii deșertului. Acela a prezis că vor găsi apă în străfundurile fostei piețe de sclavi, că lacrimile lor se adunaseră acolo formând un lac uriaș. Bunicul lui Leon s-a oferit și el să sape. Brațele lui erau încă puternice, ochii nu îl lăsaseră încă de tot, iar spinarea lui aducea cu cea a unui taur. Pe Leon îl punea la treburi ușoare, cum ar fi alegerea unor pietre gălbui pe care le scotea din pământul nisipos. Băiețelul le așeza frumos în grămăjoare care semănau a miere în bătaia soarelui nemilos. Vreo trei săptămâni a durat munca, apă se ivea în mai multe locuri, dar fântâna bunicului era cea mai mare. Din ea, în adâncul pământului, se auzea apa gâlgâind ca o promisiune a unei vieți mai lungi și mai puțin amare. Conducătorii tribului au petrecut zile întregi. A fost invitată și familia bunicului. După un timp tribul a plecat cu gândul să revină în pragul marilor furtuni de nisip. Și-au făcut provizii cu apă, au încărcat cămilele și duși au fost. Lunile au trecut, Leon creștea frumos și era din ce în ce mai puternic. Bunicul îl învăța să citească în stele, să taie miei, să vorbească numai atunci când are ceva important de zis, să facă leacuri din plante. Deșertul e un loc în care timpul stă de multe ori într-o rână și uită să-și mai facă datoria. Undeva, târziu în an, după ce albastrul insuportabil al cerului s-a acoperit cu nori galbeni, tribul călător s-a întors. Fântânile erau la locul lor, însă ceva straniu se petrecuse; apa fugea ca o nevăstuică de la una la alta, nehotărâtă, parcă încercând să scape de teroarea de a ieși la suprafață și de a ostoi setea. Apa sclavilor, cum i se mai spunea, se răzbuna pe oameni. În câteva zile apa a dispărut de tot. Conducătorul tribului i-a adunat pe cei care săpaseră fântânile și a pus să fie biciuiți deși vina nu era a lor, iar apa tot nu s-ar fi întors. Încă o iluzie a lumii acesteia, încă un scenariu al minții tulburate. Bunicul nu a rezistat, a murit repede. Leon, cu ochii în lacrimi, s-a așezat la picioarele lui. Așa, legat de stâlp, cu trupul plin se sânge închegat și ochii strânși de durere, plecat deja în altă lume, era tot bunicul lui.

După ce s-a prăpădit și mama, Leon a plecat de acasă și s-a gândit să meargă invers pe firul colonizatorilor, că doar ei deschiseseră drumul și nu puseseră nicio stavilă.

*

Poate că o tărie i-ar face mai bine decât ceaiul, străinului cu pălărie neagră, s-a gândit Samuel, care îl cerceta discret pe Leon picat acum ca musca-n lapte între strănepoții blazați ai foștilor cuceritori. Samuel ar fi vrut să intre în vorbă cu el. Nu prea știa cum să facă.

– Domnule, aveți un foc? s-a auzit vocea lui Leon.

Știa și Samuel că asta e cea mai la-ndemână variantă de abordare.

Ce frumoasă voce are tânărul asta, s-a gândit Samuel.

– Nu…, am venit cu țigara aprinsă…, a zis vecinul de masă al lui Leon. Îl putem întreba pe barman…, de mult voia să vă…, apoi Samuel s-a oprit.

Leon a zâmbit larg. Era conștient că localnicii erau curioși să afle cine e, de unde vine și ce are de gând să facă pe acolo. Aerul era răcoros și parfumat. Păcat să-l strici cu fum de țigară. Sau…

– Atunci aveți o țigară?

– Da…, uitați…, a zis Samuel mijind ochii.

Leon a luat-o. Era o țigară de foi care mirosea a tutun bine uscat. Foarte aromată. Leon a dus-o la nas și a ținut-o așa pentru câteva secunde bune.

– Barmanul…

– Nu vreau s-o aprind, e OK așa…, a zâmbit Leon dezvelind dinții albi. În lumea din care vin eu toate chestiile astea sunt mult mai parfumate…, tutunul, aerul, sarea…, apa… Cum îl cheamă pe barman?

– Mihail.

– Are o figură cam neprietenoasă…

– E o aparență. V-a necăjit cu ceva, nu-i așa? a vrut Samuel să se asigure.

– A, nuuu, a răspuns Leon distrat, în timp ce sorbea din ceaiul lui de mentă în care mai afundase câteva frunze. Apa devenise roșie.

A început să bată vântul. Era ceva în aer care aducea a capătul lumii. Oare cum o să fie în ultima zi a pământului? Zorile vor fi trandafirii. Dacă va fi vară, aerul se va încălzi treptat, până pe la orele târzii ale amiezii, apoi se va răcori puțin, și țânțarii vor începe să caute prada. Stelele vor răsări nestingherite pe cerul albastru-închis ca o închipuire. Animalele se vor duce cuminți la culcare. Oamenii, la fel, fiecare la ora la care e obișnuit. Nimic din toate acestea nu se va mai repeta.

Leon s-a ridicat de la masă, s-a înclinat și și-a scos pălăria, salutându-l pe Samuel. Acesta i-a răspuns politicos și apoi l-a privit pe tânăr pierzându-se în zare.

Barmanul freca de zor un pahar. Îl privea cu atenție. Nu strălucea încă. Prin sticla subțire și curbată a paharului îl vedea și pe Leon pe drum cum se făcea tot mai mic. Frumos băiat!, și-a zis Mihail. Samuel a intrat și s-a sprijinit de tejghea.

– Doar să nu ne ia femeile…, a zis, din senin, Samuel.

– Ei, pe dracu’! a strâns Mihail paharul, de era să-l spargă. Oricum steaua ta cam apune, se duce-n mă-sa…, ce să-ți mai ia?

– Ești tâmpit, Mihail, știi asta? a zâmbit Samuel. Să-l ia dracu’ de ambalaj…, de ce nu îmbătrânește și sufletul? Îl simt, a zis Samuel și s-a bătut peste piept. E aici. Mă înțeapă pe dinăuntru.

Samuel și-a luat coatele de pe tejghea, a ieșit și a revenit peste câteva clipe cu paharul lui Leon în mână. Mai rămăseseră câteva picături din ceaiul lui de mentă și frunze umede îndesate pe fundul paharului. A lins restul de ceai. Era dulce. Mihail s-a strâmbat și s-a întors la treburile lui.

Între Samuel și Leon s-a legat un soi de prietenie. Se vedeau zilnic la cafeneaua Armor. Stăteau acum la aceeași masă. Leon nu părea deloc deranjat de companie, deși nu era genul de om foarte sociabil. Samuel parcă înflorea, era mai vesel, asculta poveștile lui Leon, și propriile povești din cap prindeau acum viață, își găsea mai ușor cuvintele. Masa lor era cea mai aglomerată. Doi oameni fericiți fac locul să pară plin, doi oameni triști se pierd în pustiu și pe un metru pătrat. Iedera care invada aproape toate casele nu semăna cu scaieții de lângă coliba în care copilărise Leon. Putea trăi și așa. Se poate trăi oricum.

Samuel avea ceva pe inimă. Ceva greu de spus. Uneori unui necunoscut parcă ți-e mai ușor să-i ceri sfatul. În timp ce învârtea pe degete câteva frunze de mentă ude, Leon îl privea intens pe partenerul său de povești. Ochii lui negri scăpărau. Leon și-a desfășurat eșarfa galbenă de la gât, a scuturat-o și a aranjat-o la loc cu mai mare grijă.

– E ceva…, a început Samuel.

– Știu…, și Leon l-a privit fix. Nu-ți face griji…, ai încredere…, bătrânețea asta nu-i decât o iluzie…, o făcătură…

– Nu mai am mult…, sunt ca bunicul tău acum…, pedepsit că nu am găsit apa aia bună…

– Deșertul are regulile lui, fură apa când trebuie să fure apa. Când ai mai mare nevoie de ea, a zis Leon zâmbind cu toți dinții lui frumoși. Bunicul mi-a zis că nimeni nu duce până la capăt pe lumea asta ce i-a fost dat să ducă…

– Cum i-a fost dat lui Mihail să ducă ștersul paharelor până la capăt…, a râs Samuel.

– Cam așa…, a zis Leon.

– Cum ți se pare menta asta?

– De unde o ai?

– O cresc în grădina din spatele casei…, a zis Leon cu un ton serios.

– Deci ai și casă, și grădină…

– Vezi bine…

Leon s-a ridicat, l-a salutat politicos pe Samuel, a băgat în gură o frunză de mentă, a pus pe masă două monede și a plecat. În trecere l-a salutat și pe Mihail.

Povestea de azi s-a terminat. O să urmeze o altă poveste. Nu se știe când. Păcat de cele două pahare căzute pe podeaua cafenelei. Praf s-au făcut!

desen de ALINA GHERASIM

 

Un comentariu

  1. Un text bine adus din condei şi o poveste pe măsură. Mulțumesc!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *