Interviu LUCIAN IONICĂ: Revoluția din decembrie 1989– adevăr și adevăruri

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu.

Care apreciați cu sunt cele mai teribile dileme / secrete / chestiuni neelucidate despre Revoluția Română?

Sunt mai multe și de categorii diferite. Mi-ar fi destul de greu să fac o ierarhizare, nu doar pentru că sunt, din păcate, foarte multe, dar și pentru că este posibil ca în spatele unui fapt neelucidat, aparent de mai mică însemnătate, să se afle lucruri foarte grave. N-aș pune în balanță, de exemplu, ceea ce s-au numit „teroriștii”, cu apariția misterioasă a unor ținte false pe radare, în aceeași perioadă. E adevărat că „teroriștii” au făcut sute de victime, iar țintele false au contribuit doar la creearea unei atmosfere de derută, dar ele pot avea aceeași origine. În toți acești ani care s-au scurs din 1989, faptele neelucidate au fost discutate și răsdiscutate, dar, din păcate, mai puțin investigate. Sunt o serie de lucruri care s-au clarificat, dar au mai rămas destule de lămurit. De exemplu, ce a provocat busculada care a dus la spargerea mitingului din Piața Palatului și fuga lui Ceaușescu, în 22 decembrie. Desigur, există câteva explicații, dar nu și dovezi. Uneori ai impresia că un autor sau altul și-a format o anumită opinie și demersul său nu urmărește decât să o valideze, astfel ca ea să fie luată drept Adevărul. E ca în fața judecătorului, unde fiecare parte își susține cauza. Cercetarea științifică nu se face astfel. În urmă cu doi sau trei ani, o persoană care a fost implicată oficial în investigarea diferitelor aspecte legate de Revoluție, a declarat public, cu siguranța lucrului probat, că spargerea mitingului, la care m-am referit, a fost provocată de o petardă aruncată de un grup venit de la Timișoara. Peste o vreme, aceeași persoană, a vorbit, tot public, despre o cu totul altă cauză, tot fără să aducă nici o dovadă.

Ce face timpul în raport cu Revoluția Română din decembrie 1989? Cum ”citiți” acțiunea timpului asupra acelor evenimente, în raport cu adevărurile pe care știm sau pe care doar le bănuim ale acelei revoluții?

Cred că timpul a acționat în funcție de oameni. Unii au opinii ferme, îndeosebi cei care au fost implicați direct în evenimentele de atunci. Pentru ei lucrurile sunt clare și definitive, iar viitorul nu poate decât să le aducă dovezi care să le confirme convingerile. Pe alții, încă o discuție despre Revoluție nu-i mai interesează, au auzit destule, acum au alte griji, planuri, probleme de rezolvat. Îi preocupă ce se întâmplă astăzi sau mâine. În cel mai bun caz, în decembrie participă la evenimentele comemorative, pun o lumânare sau posteză ceva pe Facebook. Pentru alții, din ce în ce mai mulți, Revoluția este ceva care a avut loc înainte de a se fi născut sau când erau prea mici ca să-și dea seama ce se întâmplă. Probabil că pentru ei, și o spun cu durere, subiectul este lipsit de vreo componentă afectivă. „Revoluția” s-a ritualizat, fiind evocată doar prin festivități comemorative, expoziții și simpozioane. Desigur, vor mai apărea cărți cu acest subiect, rămâne ca ele să fie și citite.

Ce au făcut, din unghiul dvs de vedere, istoricii de la noi cu aceste, să le spunem direct, adevăruri ale Revoluției Române?

Bine ați spus „adevăruri” și nu o iau în sens peiorativ, pentru că există mai multe adevăruri, ceea ce poate să nedumerească. În mod obișnuit considerăm că există doar unul singur. Mai întâi trebuie să distingem între adevărul faptului în sine, al datelor factuale și cel al semnificației acelui fapt, al felului în care este înțeles, interpretat sau evaluat. Apoi sunt evenimente de dimensiuni diferite, fiecare cu adevărul său, la nivel individual, de grup, respectiv marele eveniment, pe care îl numim Revoluția Română din 1989, alcătuit din cele anterioare, dar fără a se reduce la ele.

La întrebarea dumneavoastră, un răspuns mai detaliat ar trebui să-l dea chiar istoricii.  S-au publicat multe cărți și articole de facturi diferite: culegeri de mărturii ale participanților la evenimente, culegeri de documente (de exemplu, audierile din cadrul procesului început la Timișoara), lucrări care tratează numai un anumit aspect al evenimentelor, dar și lucrări de sinteză, ce oferă o imagine de asamblu. Unele sunt destinate în primul rând specialiștilor, altele se adresează publicului larg, din țară sau din străinătate. Ele au fost scrise fie de istorici, fie de persoane cu alte specializări. Unele sunt redactate respectând rigorile unei lucrări științifice, altele au un caracter jurnalistic, ceea ce nu este rău, pentru că sunt mai accesibile.

Pe lângă lucrările tipărite mai trebuie amintită existența unor site-uri și aș da doar câteva exemple: site-urile Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989 (http://irrd.ro), al Memorialului Revoluției din Timișoara (http://www.memorialulrevolutiei.ro) și cele două realizate de Marius Mioc (https://mariusmioc.wordpress.com și http://documente1989.wordpress.com). Ele conțin multe articole, documente și chiar versiunea digitală a unor cărți. La acestea se pot adăuga o serie de filme documentare, care redau atmosfera momentului, starea de spirit a participanților și oferă o serie de informații privind evenimentele care au avut loc în anumite locuri. Imaginile cu mulțimi imense în piețe, pe străzi, sunt elocvente.

Istoricii vor continua să dezbată semnificația și importanța acelor evenimente. Vor căuta să elucideze aspectele controversate, dar pentru aceasta cred că este nevoie mai mult decât cercetarea din bibliotecă sau de mărturiile unor persoane implicate în respectivele evenimente. Adevărurile la care au ajuns istoricii, ar trebui să părăsească paginile cărților, respectiv al lumii academice, și să se întoarcă în societate, pentru a schimba ceva. Doar astfel se poate măsura forța unui adevăr.

Există, o știm împreună, și anumite documente care au un statut special și care sunt încă protejate de către instanțe care sunt în poziții poate contrare în raport cu cei care vor deschidere pentru adevărul Revoluției din decembrie?

Se pare că în toată lumea există o asemenea practică, unele documente sunt secretizate și devin accesibile doar după foarte mută vreme. Dar în cazul nostru, al Revoluției Române, cred că avem dreptul să știm acum, nu peste zeci de ani, dacă există documente care conțin informații ce pot să conducă la vinovații pentru morții din decembrie 1989 sau dacă oferă alte date relevante. Nu cred că pot fi invocate argumente acceptabile pentru o astfel de amânare.

Uităm, de fapt, prea multe, prea ușor despre Revoluția Română?

Da, uităm, poate că prea repede. Și aceasta nu e un repoș, ci mai ales o constatare – ține de natura umană. Antidotul uitării presupune o consemnare urgentă, cât mai detaliată și exactă, mai ales când e vorba de amploarea și compexitatea în plan social a unei schimbări violente de regim politic. Există întotdeauna un plan de suprafață, ușor de sesizat, și unul de adâncime, ce nu poate fi cunoscut imediat, dar esențial pentru a înțelege ceea ce s-a întâmplat de fapt. Suntem înclinați să ne amintim mai degrabă de partea exterioară a lucurilor, este ceea ce am văzut, și mai puțin de cea ascunsă, care nu ne-a fost accesibilă. Uneori, memoria jucă feste chiar și oamenilor onești, care n-au niciun interes să ajusteze într-un sens sau altul evenimentele la care au participat.  Eroarea se poate ivi din cauza unei perceperi parțiale sau chiar confuze a realității de la un moment dat sau poate fi provocată de discuțiile ulterioare cu alți martori, care susțin propria lor viziune asupra celor petrecute. În timp, acest „zgomot” induce o reevaluare a impresiei inițiale, fără ca persoana în cauză să-și dea seama. Aici intervine rolul foarte important al instituțiilor și asociațiilor de profil, care pe lângă activitatea de investigare a aspectelor  neelucidate ale Revoluției Române, pot să mențină în memoria colectivă, îndeosebi în cea a tinerelor generații, evenimentele din 1989.

În ce termeni așezați dumneavoastră acest patrimoniu de memorie despre Revoluția Română?

Este în primul rând responsabilitatea noastră, a celor care am fost martorii acestor evenimente, de a le consemna așa cum s-au petrecut, cât mai exact și de a le transmite mai departe celor care vin după noi, menționând și acele aspecte care au rămas neclare sau sunt controversate. Este de datoria profesională și morală a specialiștilor de a semnala acele lucrări care se abat de la rigorile unei cercetări științifice, unde opiniile sunt luate drept adevăruri sau dovezi relevante sunt trecute sub tăcere.

Și dumneavoastră, în mod direct, cum faceți să fie vie această memorie?

Pe lângă câteva articole și o serie de interviuri cu timișoreni care au realizat fotografii în timpul evenimentelor, am inițiat și coordonat două din cele trei volume ale unui proiect numit „Enciclopedia Revoluției din Timișoara‘‘, apărute în 2014 și 2016, sub egida Memorialului Revoluției din Timișoara, la care au participat ca autori: Costel Balint, Romeo Bălan, Vasile Bogdan, Gino Rado, Titus Suciu, Lucian-Vasile Szabo, Dumitru Tomoni. Ei au publicat anterior cărți și articole cu aceeași teamtică. Ideea proiectului a pornit de la constatarea că în diferite articole sau cărți, numărul morților din Timișoara, în perioada 17-22 decembrie 1989, nu era același. Mi-am zis, cum e posibil ca nici măcar numărul morților să nu-l știm exact? Ne-am propus să oferim o lucrare de referință care vizează adevărul documentar, cel al faptelor, nu al evaluărilor. Astfel, lăsăm istoricilor, de azi și de mâine, o materie amplă pe care să o analizeze și să o interpreteze. Nu este exclus să se fi strecurat involuntar unele erori sau să lipsească vreo informație importantă. Oricine poate să ni le semnaleze și, pe baza unor dovezi, datele vor fi corectate sau completate într-o nouă ediție. În felul acesta, „Enciclopedia Revoluției din Timișoara‘‘ face parte din procesul firesc de aflare a adevărului.

De asemenea, mai am o expoziție cu fotografii realizate de mine în timpul Revoluției, care în prezent este expusă la Memorialul Revoluției din Timișoara.  Sunt coautorul unui film despre evenimentele din Timișoara, din perioada 16-22 decembrie 1989, un film care s-a făcut în condiții deosebite.

Și anume?

Chiar la sfârșitul lui decembrie 1989 sau în primele zile din ianuarie, regizorul Nicolae Mărgineanu l-a rugat pe Iosif Costinaș să realizeze niște interviuri înregistrate pe video, cu oamenii care au participat la evenimentele din Timișoara. Inițial s-au dorit să fie doar o documentare pentru un posibil viitor film despre Revoluție. Iosif Costinaș a luat legătura cu mine și am mers împreună la redacția revistei „Orizont”, când nu era nimeni acolo, unde, într-o atmosferă aproape de clandestinitate, am filmat în zilele de 5,6 și 7 ianuarie 1990, o serie de interviuri cu oameni obișnuiți, cu copii, dar și cu un ofițer, care ne-au povestit ce a făcut și ce au văzut în timpul evenimentelor din Timișoara, cum au trăit ei acele zile. Înregistrările s-au făcut pe câteva casete VHS, care au rămas la Costinaș și o vreme n-am mai știut ce s-a întâmplat cu ele.

După 7 ani, eu lucram deja la TVR Timișoara, Costinaș m-a întrebat: n-am putea face și noi ceva cu acele casete? Mi le-a adus, le-am vizionat și mi-am dat seama că se poate realiza un film documentar, deși calitatea tehnică a suportului nu era foarte mare, dar înregistrările conțineau mărturii emoționante, care redau atmosfera acelor evenimente, încă foarte apropiate. Am selectat o serie de fragmente și pe baza lor am construit un film care se numește ”Libertate! Libertate!”.  Casetele inițiale le-am înapoiat atunci lui Costinaș, iar ele, din nefericire, s-au pierdut. După moartea sa în împrejurări rămase încă neelucidate, asta s-a întâmplat în 2002, am încercat să dau de urma lor, dar informațiile primite de la cei apropiați lui, au fost contradictorii. Nu este exclus să fi fost pur și simplu aruncate la gunoi.(notă: aceste două fotografii de mai sus, realizate în decembrie 1989 la Revoluția Română de la Timișoara aparțin arhivei private a domnului Lucian Ionică și nu pot fi reproduse decît cu acordul proprietarului acestora)

Cei care ascund adevărul despre Revoluție nu credeți că s-ar simți mai bine dacă ar sta în interiorul formulei ”adevărul vă va elibera”? De fapt, ca un fel de joc de imaginație, cum îi puneți în legătură cu această formulă, care este foarte puternică?

Probabil că aceia care au o vină morală mai mică, dar trăiesc totuși cu conștiința greutății ei, în momentul în care lucrurile ar ieși la iveală, poate că s-ar simți cumva ușurați și ar putea să își ducă mai lesne povara vinei. Dar, cei care au fost implicați mult mai mult, probabil că s-ar simți amenințați, pentru ei ar fi un risc real. De aceea, probabil, vor opta pentru soluția de a nega și respinge orice vină, spunând că au făcut exact ceea ce trebuiau să facă, mai ales dacă ne gândim că unii beneficiază chiar de avantajele materiale, bazate pe un adevăr parțial sau chiar obturat. Din cauza aceasta, probabil ei nu vor dori acest tip de „eliberare” despre care vorbiți.

A propos, Revoluție sau Loviluție?

Sunt unele semne de întrebare în legătură cu ceea ce a fost atunci. Dar un lucru este cert, dincolo de orice îndoială: revolta și acțiunea oamenilor care au ieșit în stradă la Timișoara, la București și în alte orașe, a fost reală.  Nimeni nu le-a dat telefon celor peste o sută de mii de oameni să iasă în stradă și să își riște viața. Nimeni nu le-a dat ordin să moară, celor care au murit! Acest lucru e sigur: a fost Revoluție, a fost o furie spontană, o revoltă majoră contra unui dictator și a regimului său. Dar dacă o anumită stare de spirit a fost cumva încurajată în timp de anumite servicii secrete, dacă unele persoane de la vârful structurilor statului comunist s-au pregătit într-un fel sau altul pentru eventualitatea unei schimbări politice, aceastea sunt teme cercetat. Chiar dacă s-ar adeveri cândva asemenea ipoteze, acest fapt nu ar anula caracterul autentic revoluționar al momentului decembrie 1989.

Timișoara își prețuiește cum se cuvine memoria lui decembrie 1989?

Eu cred da. Desigur, se mai pot face și am convingerea că se vor și face. Dacă se vor căuta idei, aș putea să ofer și eu una: printre fotografiile pe care le-am realizat în decembrie 1989 există o imagine care surprinde câțiva participanți la demonstrație într-o poziție asemănătoare unui monument.  M-aș bucura dacă un sculptor se va simți inspirat de ea.

Pe lângă acțiunile benefice, există și riscuri: festivismul sau confiscarea unor evenimente de către unii politicieni, care doresc să-și construiască o imagine. Am întâlnit asemenea cazuri, am auzit frumoase promisiuni care n-au mai fost îndeplinite.

Cum ar fi fost ideal să fie prezentă Revoluția Română în conștiința publică, în arhivele istoriei, în mass-media, în zona academică? Am putea trasa un ideal de reprezentare în această privință?

Zona academică își are regulile ei bine statuate, privind forma și conținutul unei lucrări, articol sau carte. Pentru publicul larg ar trebui găsite formule accesibile și atractive, care să nu ocolească noile posibilități oferite de tehnologia digitală, de exemplu soluția unui conținut prezentat într-o variantă interactivă, care l-ar implica mult mai mult pe cel care accesează acel conținut. Dar pe lângă informația corectă, în opinia mea, ar fi bine-venită, chiar necesară și redarea atmosferei, a tensiunii, a dramatismului evenimentelor, pentru ca oamenii să simtă cu adâncul sufletului, cu adâncul firii lor însemnătatea acestui moment, dimensiunea tragediei, dimensiunea sacrificiului celor care au murit în decembrie 1989.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *