Somnul din basm

Manole se-afundã-n pãdure, lãsând oraşul cenuşiu în urmã. Pe când mergea la voia întâmplãrii, pe cãrãrui întortocheate, zãri deodatã, printr-o rarişte de brazi, acoperişul înegrit al unei aşezãri ascunse sub coama dealului din apropiere. I se pãru ciudat cã el, care ştia ca-n palmã locul, nu-l desluşise pân-atunci. Se apucã sã suie panta, fãcându-şi drum cu greu printre ciulinii care îi ajungeau pânã la umeri. Zgâriat de ţepi pe mâini şi sângerând la faţã, se pomeni în dreptul curţii nãpãdite de buruieni şi mai înalte, cu izuri amãrui.
Stãtu în cumpãnã dacã sã meargã înainte ori sã se-ntoarcã, însã curiozitatea îl aruncã-n sãlbãticia ce împresura împrejurimea. Se zdreli încã şi mai tare printre scaieţii şi urzicile din cale, pânã dãdu de-o poartã ruginitã pe care nu putu sã o deschidã. Mai multe ciori se ridicarã în aer croncãnind, când tânãrul, cu pãrul plin de spini şi frunze, se cãţãrã pe bara scorojitã şi izbuti sã sarã de partea cealaltã a porţii. Acolo iarba începu sã fâşâie de şerpii treziţi din amorţire. El îi feri pãşind cu grijã spre clãdirea înveşmântatã-n iedera lucioasã. Într-un târziu, gãsi şi uşa pe care se urcaserã mãcieşii. Cu chiu cu vai putu s-o-mpingã şi sã pãtrundã înãuntru.
Deşi nici nu trecuse bine de amiazã şi-afarã era arşiţa din toiul verii, în hol simţi rãcoarea ca de criptã a locuinţei pãrãsite. O luã uimit prin încãperile umbrite, având senzaţia stranie c-ar fi pe fundul mãrii şi-ar cerceta o navã scufundatã. Sub pânzele uitaţilor pãianjeni, de-abia se mai ghicea câte-o figurã din sumedenia de portrete ce-mpodobeau pereţii coşcoviţi. Un praf aproape alb acoperea deopotrivã fotoliile rãmuroase, mesele lungi, tipsiile cu flori uscate, divanele, sipetele, covorul, dând o înfãţişare sepulcralã ambianţei. Nu se putu opri sã nu strãbatã sala de bal, cu aburitele oglinzi, saloanele cu mobile roase de carii, odãile de vânãtoare, cu animale împãiate şi arme vechi ornând tot zidul, culoarul cu armuri şi coifuri, pe care se-ntindea rugina.
Numai o camerã din fundul sumbrului conac era închisã. Când apãsã tare pe clanţã, uşa întunecatã se dãdu în lãturi, cu un scrâşnet, şi tânãrul pãşi-ntr-un dormitor de care timpul pãrea sã nu se fi atins. Aici perdeaua de mãtase, cuvertura cusutã cu fire de-argint şi aur, candelabrul nu îşi pierduserã din strãlucire, iar aerul nu mai era stãtut ca-n celelalte încãperi, cãci adia din nicãieri o boare. Se apropie de pat şi ridicând vãlul care-ascundea tot baldachinul, vãzu o fatã rãtãcitã-n somn. Obrazul îi era nespus de palid, iar când vru sã-i dea la o parte bucla blondã ce îi acoperise fruntea, frumoasa se trezi. Manole înmãrmuri privindu-i ochii fãrã seamãn care veneau spre el din de demult.
– Cine eşti tu? îl întrebã dupã o clipã, uitându-se la el cu teamã. Dupã cum te arãţi, nu ai cum sã fii prinţ.
Manole, în jeans şi într-o bluzã cu carouri, îşi trecu mâna iute prin pãrul încâlcit de ţepi.
– Ai sânge pe obraz, tresãri ea, şi chiar pe braţe. Pesemne te-ai luptat cu un balaur şi-ai biruit pânã la urmã, se luminã pãrând sã înţeleagã. Poate cã totuşi eşti un prinţ.
– Numele meu este Manole, rosti el încurcat, sunt scriitor şi stãpânesc o bibliotecã. Nu mai sunt prinţi acum şi nici balauri, jos în oraş. Suntem aşijderea o apã şi-un pãmânt.
– Vãd asta dupã cum eşti îmbrãcat, se înfiorã deodatã fata. Nici slujitorii mei nu s-ar înveşmânta în aşa straie. Vii de departe?
El îşi ascunse faţa-n mâini şi nu-i rãspunse.
– E prea târziu? se-nfricoşã, cuprinsã brusc de negre presimţiri. Nu m-am putut trezi când mi-a sosit alesul?
– În basm ţi-a fost ursit un secol, nu ştiu însã cât a trcut de când ai adormit, rosti Manole ezitând. Eu am ajuns aici din întâmplare.
– Cum? Chiar aşa? se mirã ea dezamãgitã, apoi adãugã în şoaptã: dacã vrei sã ştii adevãrul, eu am venit pe lume prea devreme. De la-nceput, nimic nu s-a brodit cu ce aveam doar eu în minte şi pe mãsurã ce creşteam, cu-atât mi-era mai greu sã mã las decupatã dupã tiparul celorlalţi, aşa încât, de bunã-voie, am hotãrât sã mã retrag în somn şi sã aştept ca viitorul sã-mi aducã miracolul unei schimbãri. Îmi pare rãu doar de pãrinţii mei care visezã sã le semãn. Hai sã-i vestesc cã m-am trezit! se-nsufleţi ea, ridicându-se din pat, într-o cãmaşã lungã cu volane albe. Pãrul ei auriu roşcat îi ajungea pânã la glezne.
Manole o luã de mânã abãtut şi o conduse fãrã grai prin camerele pãrãsite. Fetei i se fãcu din ce în ce mai frig.
– Cum nu mai am pe nimeni în conac, nu vrei sã vin cu tine în cetate? îl rugã ea dupã o vreme.
– Vai, dacã aş avea nesãbuinţa sã te iau de aici, strigã Manole, albindu-se la faţã, la fiecare pas al tãu în jos, ai deveni tot mai bãtrânã şi aş ajunge-acasã singur!
– Mi-e groazã sã rãmân într-o casã pustie! strigã frumoasa agãţându-se de braţul lui.
Atunci Manole-i spuse tainic:
– Cred c-aş putea sã te rescriu.
– Anume cum? îl întrebã cu ochii-n lacrimi.
– Am sã-ţi arãt asta afarã, replicã el înfrigurat.
Ieşirã împreunã pe pragul nãpãdit de iarbã şi, dupã ce trase adânc în nãri miresmele amare, Manole o ridicã în braţe, rostind cuvintele vrãjite:
– Cât timp te-ai refugiat în vis, ai fost înfãşuratã-n crisalidã. Acum cã te-ai trezit, este momentul sã te desfaci şi sã devii minunea la care ai nãdãjduit c-un veac în urmã. Nu-ţi fie teamã, te veghez.
– Dar ce se va petrece între timp cu tine? se rãsuci curioasã fata care deja se desprindea din strâmta ei alcãtuire, gata sã se preschimbe într-un fluture mãiastru.
– Am sã te-aştept, zâmbi Manole, ţinând cãmaşa ei de noapte, goalã-n mâini.
Ea îşi deschise aripile lin se-nãlţã alene în vãzduh.

***
Tânãrul se întoarse înãuntru, straniu chemat de încãperile pãrãginite pe care prinse sã le cerceteze, dar mai întâi şterse în gând praful de pe covoare, de pe mobile şi lãmpi, îndepãrtã de pe tablouri plasele lungi, ţesute de pãianjeni, şi curãţã cu mintea locul de stricãciunea sutelor de ani. Apoi, se-aşezã într-un fotoliu ca sã contemple imaginara transformare a vechiului în iluzoriul sãu prezent.
De ce-i pãrea din ce în ce mai cunoscut interiorul în care pân-atunci nu mai fusese niciodatã? Chiar falnicele chipuri din portretele de pe pereţi îi evocau o înrudire pe care nu putea s-o desluşeascã, apoi masa rotundã de la geamul nãpãdit de frunze stârnea în el un dor inexplicabil, iar când aprinse candelabrul din salon, luminile rãsfrânte în cristale îi sfâşiarã sufletul pe neaşteptate. Atâtea întrebãri i se învãlmãşeau în cap şi n-avea cine sã-i rãspundã, deşi conacul se umpluse pe nesimţite de ecouri şi toate-n preajma lui reverberau…
Când se-nserã, îi nãzãri cã el, Manole, fusese-n alte timpuri chiar alesul care-o trezise pe frumoasa din locuinţa adormitã. O regãsea-n acele ceasuri rãspânditã prin lucrurile ei, rãmase-n preajmã, care îi fermecau singurãtatea. Strânse-ntre degete cãmaşã fetei pe care o-ndemnase sã-şi ia zborul. Dacã ea, în vechime, dorise sã fugã-n somn, abandonând o-mpãrãţie ce nu-i fusese pe mãsurã, de ce n-ar încerca şi el sã-şi schimbe printr-o amânare soarta? Dar nu ca sã-şi viseze viitorul, ci ca sã intre în trecutul în care el fusese prinţ. Se ridicã subit şi se-ndreptã cãtre odaia pe care vremea se ferise s-o atingã. Deschise larg fereastra, lãsând parfumul nopţii sã-l cuprindã, şi se culcã sfârşit în patul alb.
Nu se mai ştie dacã somnul l-a luat pentru un ceas sau pentru un alt secol, dar s-a dus vestea cã la urmã l-ar fi trezit o fluturare de aripi ce i-a atins în zbor obrazul şi ochii lui, de fericire, au şovãit un pic sã se deschidã.

Un comentariu

  1. Victoria Frâncu says:

    Foarte frumoasa poveste in care planurile temporale se intrepatrund, lasandu-i cititorului sa aleaga ce vrea de la ele! O calatorie in vis, sau un vis despre lumi trecute?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *