În proza şi cercetarea românească, Liliana Corobca este o prezenţă tot mai greu de ignorat: romanele îi sunt traduse şi premiate, studiile (consistente) despre exil şi cenzură – repetat menţionate. De la Negrissimo (2003), Un an în paradis (2005), Kinderland (2013, 2015) şi Imperiul fetelor bătrâne (2016) până la Caiet de cenzor (2016) şi Capătul drumului (2018), autoarea s-a arătat preocupată de situaţii-limită: derapajele actului de a scrie, traficul de fiinţe umane, efectele migraţiei şi problema copiilor abandonaţi, războiul şi singurătatea, instituţia cenzurii şi drama deportării. Cărţile Lilianei Corobca cuprind poveşti despre supravieţuire – expuse din perspective care, împreună, schiţează paradigma ontologică a adevărului (ca dispută între ascundere şi descoperire).
Dacă în Caiet de cenzor e imaginată o corespondenţă din anii ’70 cu şefa Biroului Documente Secrete din Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, care mergea la fabrica de hârtie să se asigure de distrugerea caietelor de cenzori (socotite secrete de stat) şi care a sustras unul dintre aceste caiete înainte să fugă din ţară, în cel mai recent roman o bătrână din Bucovina de Nord rememorează crunta experienţă a deportării. Instrumentele şi consecinţele totalitarismului, aşa cum apar în Caiet de cenzor şi Capătul drumului, dar şi vârtejurile societăţii postcomuniste (vizibile în celelalte romane) scot la iveală, neîndoielnic, convergenţa dintre paradigma adevărului şi modelul politic. De aici, discuţia s-ar putea lărgi – cu zăboviri asupra lui Heidegger şi cu reflecţii asupra umanităţii şi animalităţii discutate, în anii din urmă, de filosoful italian Giorgio Agamben.
Dar Liliana Corobca scrie proză, nu filosofie. Şi nu orice fel de proză. Capătul drumului mi se pare a fi dovada unei maturităţi literare greu de tăgăduit. Subiectul e sensibil şi ar fi putut uşor derapa în tânguire ori aluneca în stereotipie – ambele vlăguind, fatal, consistenţa epică. În schimb, Capătul drumului e o poveste puternică, flexibil construită şi bine dirijată stilistic spre o cheie de boltă care adună, în proporţii juste, fundamentul raţional-evocator, substanţa etică, credibilitatea şi emoţia.
Despre miracolul supravieţuirii umanului scrie Liliana Corobca. Ana, a cărei poveste o aflăm în Capătul drumului, este o supravieţuitoare. În 1940, când Bucovina de Nord a fost smulsă României, Ana era un copil la vârsta mirifică a viselor. Dintre hotarele casei bucovinene, care prelungeau, într-un fel, căldura unui pântec matern, Ana a fost aruncată într-un tren. Începea calvarul deportării, o lungă călătorie în infern. Pentru satele din Bucovina (şi nu numai pentru ele), 1940 rămâne anul intrării într-un timp al ororilor. „Pe mătuşa Sancira spre dimineaţă au ridicat-o, pe la patru, şi, chiar dacă i-au închis gura apoi, totuna, auzise întreg satul răcnetele ei. Când a ţipat o dată, de parcă au înjunghiet-o, au cotcodăcit şi găinile, au mugit şi vitele, toţi câinii s-au pus şi ei pe urlat, ca un ecou, nici nu mai ştiai dacă ţipa ea sau toată suflarea bucovineană, de la om la animal, îndurerată şi înspăimântată de soarta noastră vitregă şi presimţind-o şi pe a lor, de animale abandonate care îşi pierd bunii stăpâni. […] Casa era înconjurată de soldaţi, de parcă ar fi venit la o casă de tâlhari, nu la o femeie fără bărbat, cu trei copii mici, unul dintre ei de ţâţă.”
La fel ca Banatul, Bucovina s-a aflat între frontiere instabile. A fost când perimetru marginal, când centru exemplar. A definit, în egală măsură, sfârşitul şi reînsufleţirea. La limita dintre epuizare şi reinventare a crescut Ana, aşa cum pe aceeaşi linie subţire care desparte viaţa de moarte se aflau toţi cei damnaţi – dintr-o vină pe care nu reuşeau să o înţeleagă. Culpa lor se afla în afara legilor morale. Aparţineau, cu toţii, unui tărâm nestatornic şi unui timp blestemat. Unii aveau rude în România. Alţii deţineau o casă pe care comuniştii o aleseseră să fie sediul comitetului sătesc. Câţiva au trecut prin zona gării şi au fost luaţi să umple vagoanele, încât să iasă numărul cerut de noua putere.
Iar noua putere înseamna domnia arbitrariului, mascată de pseudo-egalitarism şi promovată sub învelişul fals-ştiinţific al marxismului deviat în leninism. Deşi Capătul drumului nu este ceea ce se numeşte un roman politic, ci mai degrabă unul al formării şi de-formării, politicul se află totuşi impregnat în organismul epic, de vreme ce destinele personajelor au fost deturnate prin sacralizarea ideologică a unei puteri instaurate de oamenii miracolelor (după cum îi numea Yuri Pyatakov), capabili să transforme inadmisibilul în admisibil.
Tot ce le-a rămas puţinilor supravieţuitori ai exodului spre moarte a fost înălţarea unor mici insule de lumină în bezna infernului. „Tu una mi-ai rămas, mă mângâia mama pe cap […]. O scap eu pe fata mamei cea mică şi voinică.” În strădania de a-i da copilului şansa întoarcerii în spaţiul matricial (vatra ei), mama Anei s-a rezemat, demnă şi senină, pe un dispozitiv stabil. În primul rând, a păstrat valorile universale ale umanului. Într-o lume esenţialmente dezumanizată, deportaţii nu au renunţat la iubire şi solidaritate. La încercarea de a da sens gesturilor mici – printr-un dar, un cântec, un joc, un dans. În al doilea rând, nu au abdicat de la nevoia de identitate şi de transcendenţă. Tradiţia şi credinţa formează temelia pe care s-au sprijinit Ana şi mama ei. Frigul teribil din Siberia, foamea chinuitoare, care asocia un strop de lapte sau un cartof îngheţat, găsit pe câmp, cu un moment sărbătoresc au fost suportate, pe de-o parte, prin recursul la memorie şi, pe de altă parte, prin exerciţiul de a trece dincolo de limitele percepţiei senzoriale. Pentru ambele trasee, vehicul a fost cuvântul – cuvântul din cântecele străvechi, cuvântul rugăciunii, cuvântul poveştii în sine. Întreaga poveste a deportării, pe care Ana (sau Cuţa, cum i se spune) i-o împărtăşeşte strănepoatei sale, e o retrăire exorcizantă a răului. Cu gândul că va muri la vatra ei, bătrâna a scos la lumină ceea ce se obişnuise, ani la rândul, să ascundă: „n-am spus nimănui, mai întâi că nu se putea, apoi, când s-a putut, n-am mai avut cui, că s-au împrăştiat copiii şi nepoţii pe la cuiburile lor. […] Poveştile vin peste mine zi şi noapte, nu mă lasă să-mi văd de bătrâneţile mele. Poate dacă le spun, n-o să-mi mai apară în faţa ochilor. De parcă aş trăi a doua oară.”
Cu instanţe narative de vârste diferite, inegale ca încărcătură în ansamblul epic, Capătul drumului desenează situaţii-limită în care personajele (Cuţa, Dora, Jeni/Eugen, Gherman, strănepoata Cuţei) sunt conturate fără stridenţe. Greu de cântărit, până şi drama celei care a întocmit listele cu deportaţi reuşeşte să rămână în chenarul verosimilului. În vagonul duhnind a moarte, mărturisirea ei se întinde, grăitor, pe claviatura vătămărilor şi întremărilor – afective şi morale.
De fapt, romanul Lilianei Corobca arată (intra- şi intertextual) cât de catastrofic sau cât de miraculos poate fi cuvântul. Catastrofic – pentru că unul dintre instrumentele prin care se instaurează şi se perpetuează o dictatură este construirea unei realităţi paralele, prin transformarea cuvântului în armă eficientă a urii, a mistificării, a creării unui sistem capabil să inverseze aiuritor valorile. (Este ceea ce Ana şi mama ei au trăit, captive în imensitatea stepelor ruseşti. Ori în Kant, orăşelul kirkiz cu nume reverberant, deşi legea morală kantiană nu-şi avea loc în doctrina de partid.) Miraculos – deoarece cuvântul poate fi un substitut al unei armonii pierdute. Sau al unei ordini interzise. Când mor oameni în trenurile cu deportaţi, sunt aruncaţi ca nişte pietre de-a lungul şinelor. Cei (încă) rămaşi în urma lor nu le pot pregăti marea trecere, altfel decât îndeplinind ceremonialul înmormântării la nivel de limbaj. Există, în Capătul drumului, pagini cutremurătoare despre moarte şi speranţă, despre iubire şi dorinţa de a trăi, despre trădare şi iertare. Despre ipocrita morală comunistă şi despre omenescul autentic. În fine, cuvântul poate fi revelator – scoţând la iveală istoria neagră a omenirii, pe care memoria colectivă o vrea uneori uitată. Pe de altă parte, descoperă şi istorii personale ignorate. Capătul drumului e o carte a memoriei – colective, individuale, afective, adăpostite de memoria înţeleasă ca mecanism utilizat în tehnica modernă. De altminteri, una dintre articulaţiile osaturii narative o constituie relaţia dintre creativitate, memorie umană şi memoria unui computer.
Revoluţiei antropologice (ca formă de radicalism utopic) i se opune, prin suprastructura bine legată a romanului, posibilitatea de a ne scrie, salvator, propria poveste. E ceea ce a făcut Cuţa. Povestea ei – realistă şi simbolică – dezveleşte cărările care unesc răul şi binele, mistificarea, uitarea şi adevărul. Sau punţile dintre memorie şi imaginar, dintre poveştile de aici şi poveştile de dincolo, căci „capătul poveştii nu există, când ieşim din una, intrăm în alta, aici printre oameni sau pe cea lume, alături de Dumnezeu. Fiecare primeşte povestea pe care o merită. Pe unele abia le purtăm pe umeri, grele ca pedepsele, altele, uşoare, le apuci de primul cuvânt şi pluteşti cu ele”.
Nu am nici o îndoială, e un drum de străbătut.
(text apărut în „Orizont”, XIX, 2018, nr. 5, p. 14)
