Harap Alb în Împãrãţia verde

În momentul când stãpânul-slugã şi sluga-stãpân ajung pe tãrâmul fãgãduinţei, Împãrãtia Verde ni se înfãţişeazã sub semnul minusului care aşteaptã sã fie convertit în plus. Însãşi culoarea acestui liman, sugerând elanul fecund al vitalului, este, în viziunea alchimicã a lui Jung , atât un indice al metalului contaminat de acţiunea corozivã a exteriorului impur, cât şi o “prima materia” din care se va decanta aurul incoruptibil al esenţei spirituale. Pentru aceasta, adâncimea trebuie sã devinã suprafaţã, iar învelişul sã se transforme în miez.
Statutul imperfect al împãrãţiei se reflectã imediat în acceptarea, din partea Împãratului Verde şi a fiicelor sale, a substituirii Spân-Harap Alb, însã imperfecţiunea se va revela ca fiind premisa drumului cãtre desãvârşire. Împãrãţia e plinã de ecouri şi doruri care animã minusul spre plus. Împãratul Verde îl ispiteşte pe Spân cu salãţi din grãdina ursului, cu pietrele preţioase adunate trudnic de slujitori temerari de pe urmele Cerbului nestemat. La ospãţul sãu se iveşte pasãrea mãiastrã, cu imboldul supremei minunãţii. Împãrãţia scoate din latenţã aspiraţia de posedare a inefabilului, de captare a luminii, în fazele ei crescãtoare: ca energie acumulatã în vegetal (salãţile din grãdina ursului ar fi imaginea hranei care nu saturã, din perspectiva foamei de infinit); ca soare filtrat în cristale, sugerând a doua treaptã a decantãrii, prin separarea şi scoaterea nestematei din impurul existenţial.
Dacã Spânul, omonim al „omului roş”, semnificã starea incandescentã a eului teluric ce arde, consumându-se în imperiul efemerului, Harap Alb, aşa cum o aratã încã o datã numele, va avea de deturnat sensul nimicitor al focului, orientându-şi fiinţa spre a treia treaptã în care materia ajunge invulnerabilã pentru cã s-a preschimbat în spirit iradiant.
Urmãrind traiectoria lui Hrap Alb pe parcursul primelor douã probe, vedem cã fiecare încercare este precedatã de dialogul eroului cu calul nãzdrãvan şi cu cerşetoarea, aici în ipostaza Sfintei Dumnici. Fragilul omenesc, pândit de moarte, îşi deplânge soarta curgãtoare în neant. Rãspunsurile liniştitoare ale calului: „nu-i vremea trecutã” şi „s-or sfârşi ele şi aceste de la o vreme” provin de la un mesager al trecutului instanţiat în prezent, al drumului care a strãbãtut deja lumea pentru a se întoarce cãtre sinele biruitor. Pe de altã parte, cerşetoarea se dezvãluie ca întruchipare a timpului sanctificat: e Sfânta Duminicã, ziua în care Domnul s-a odihnit, dupã Facere. Ea e solia întregului care se oglindeşte în toate fibrele firii.
Ambele ajutoare i se adreseazã lui Harap Alb din perspectiva unei calme şi stabile omniscienţe, astfel încât am putea deduce cã triumful eroului nu constã atât în performanţa ducerii la îndeplinire a poruncilor imposibile, cât în receptivitatea lui de a învãţa sã asculte, în vârtejul dispersant al efemerului, vocile imuabile ale centrului. Aceastã capacitate de a discerne esenţa de aparenţã va face din el un ales. Iatã de ce nu-şi pierde cumpãtul în faţa ursului, nici nu îşi pleacã urechea la glasul tânguitor al cerbului cu ochi otrãvit.
Aceeaşi stãpânire de sine şi-o manifestã eroul în prezenţa Spânului, supunerea nedatorându-se nicidecum laşitãţii, ci motivându-se din unghiul greşelii care trebuie rãscumpãratã. Odatã cãzut în ispita vremelniciei, Harap Alb se pune în slujba pieritorului nu pentru a-l sluji ci pentru a-l transcende.

(va urma)

2 Comentarii

  1. ana maria carrosio says:

    In Imparatia Verde, Harap Alb renaste, adica incepe noua sa viata de umil servitor, cel care face ascultare. La prima vedere, poate parea o regresie. Intr-o imparatie verde, el aduce contrastul primordial de alb si negru.

  2. ana maria carrosio says:

    Felicitari!
    Foarte interesant comentariul dumneavoastra!
    As mai adauga insa ca Harap Alb, cam ca toti Fetii Frumosi din basme, nu este independent si stapin pe sine, sau macar pe situatie, el este extrem de influentabil. El traieste si actioneaza la sfatul mai mult sau mai putin binevoitor al celor din jur. Monstri cu un ochi, cu gitul lung, (Ochila, Gerila…etc.), diverse batrine (Sf. Duminica, baba girbova care i se infatisaza inainte de plecarea sa de la palatul tatalui – ipostaze ale aceleiasi fapturi inefabile feminine), calul sau – sfatuitor nelipsit in basme, albine, furnici sau Omul Spin, imparatul insusi – toti devin sfatuitori si ajutoare. Chiar daca nu neaparat ajutoare in sens pozitiv. Dar contribuie la devenirea lui ca om. De altfel, nici nu ar putea sa actioneze singur. Probele pe care le are sint trecute de altii. Adevaratul lui merit este bunatatea. Cu asta, el s-a nascut. El ii ajuta pe toti cei care par in nevoie – albine, furnici, baba girbova. Si ceea ce el ofera Universului, aia primeste inapoi de la Univers. ”Fii încredințat că nu eu, ci puterea milosteniei și inima ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zice Sfânta Duminică ieșind și lăsându-l în pace să se liniștească.”
    Dupa ce ascultarea de spin il dusese in infern, el inecepe sa devina mai selectiv si trece cu bine probele cu salatile din gradina ursului si cu pietrele nestemate ale cerbului din Imparatia Verde.
    Calul are si el o devenire paralela. El era considerat mort de Imparat. ”D-apoi calul meu de pe atunci cine mai știe unde i-or fi putrezind ciolanele! Că doar nu era să trăiască un veac de om! Cine ți-a vârât în cap și una ca aceasta, acela încă-i unul… Ori vorba ceea: Pesemne umbli după cai morți să le iei potcoavele.” Din mirtoaga, calul se preschimba in armasar. Si calul isi datoreaza dezvoltarea/transformarea bunatatii lui Harap Alb.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *