Thierry Wolton: O istorie mondială a comunismului (3)

Stalin ştie foarte bine ce face în Ucraina. Responsabilul PC din Harkov se arată impresionat de această hecatombă umană la Plenara Comitetului Central ţinută la Moscova în ianuarie 1933. Stalin îi răspunde glacial: „Ni s-a spus, tovarăşe Terehov, că eşti un bun orator, dar se dovedeşte că eşti şi un bun poves¬titor. Crezi probabil că ne sperii inventând balivernele astea cu foametea, dar nu ţine! Ai face mai bine să laşi funcţia de la regi¬une şi de la Comitetul Central şi să mergi să lucrezi la Uniunea Scriitorilor; acolo ai putea să-ţi scrii basmele pentru imbecili.“ Terehov n-a fost reales în funcţie. Oficial, foametea nu exista, nici măcar între tovarăşi. După toate aparenţele, Stanislav Kos¬sior, prim-secretar al PC din Ucraina în momentul tragediei, a plătit cu viaţa faptul de a fi dezvăluit mai târziu costul uman al acestei tragedii. Într-un discurs rostit într-un for al partidului, va îndrăzni să evoce dramatica scădere demografică din Ucraina la începutul anilor 1930. Va fi urgent demis, torturat, împuşcat.
Secretul e şi mai bine păzit când e vorba de străinătate. În timp ce milioane de oameni mor de foame, URSS continuă să exporte cereale, dovadă că are o agricultură sănătoasă (51,8 milioane de chintale de grâu exportate în 1932, 17,6 milioane în 1933). În ciuda faptului că a fost impusă legea tăcerii, frânturi de ştiri transpiră totuşi. New York Evening, de pildă, publică în 18 februarie 1933 o mărturie doveditoare. Într-un sat situat la 30 de kilometri de Kiev, un american a constatat că toţi câinii şi toate pisicile fuseseră mân¬cate. „Într-un bordei, fierbeau un amestec de nedescris, povesteşte el: oase, ierburi, piele şi ceva ce semăna cu un carâmb de cizmă. Lăcomia cu care cei şase locuitori rămaşi în viaţă (dintr-o popula¬ţie totală de patruzeci de oameni) priveau ţintă la acest amestec arăta cât de înfometaţi erau.“ În septembrie, reprezentantul Nor¬vegiei la Societatea Naţiunilor cere Consiliului organizaţiei să în¬scrie foametea din Ucraina pe ordinea de zi. Ambasadoarea URSS la Oslo, Alexandra Kollontai, replică imediat: „Anul acesta recolta e mai bogată decât a fost în mulţi ani anteriori. Iar ţăranii ca anul trecut se dedau la acţiuni de sabotaj şi-au făcut, anul acesta, pe deplin datoria. Aşa că nu mai poate fi vorba de nici o foamete“. Figură emblematică a revoluţiei, personalitate accentuată căreia i se atribuie nenumărate extravaganţe sexuale, Kollontai este o pur¬tătoare de cuvânt seducătoare. „În ceea ce priveşte foametea, adaugă ea, v-aş atrage atenţia asupra unui fapt straniu, anume că toate aceste ştiri vin fie de la Riga, fie de la Berlin. E lesne de înţeles ce valoare au.“ Argumentul e imbatabil. Punerea acestor „zvonuri“ în cârca Germaniei, care tocmai a basculat în nazism, îi discredi¬tează pe toţi cei care le colportează. Hitler e folosit pentru prima dată pe post de sperietoare pentru a scăpa de realitatea crimelor sovietice şi a le oculta, procedeu larg folosit în anii următori.
Ambasadorul Franţei la Moscova, Charles Alphand, bombar¬dează Quai d’Orsay cu note care denigrează mărturiile despre foamete. Potrivit lui, comitetele de susţinere a ţăranilor ucraineni şi alte organisme se află în mâna extremiştilor naţionalişti („petliurişti“, cum le spune Stalin) sau a unei nobilimi revanşarde, lipsiţi şi unii, şi ceilalţi de orice credit. „Dacă, în ciuda tăgăduirilor sovietice, o anumită penurie pare să se fi înregistrat în anumite regiuni ale Ucrainei, mai ales în momentul «aderării», precizează ambasadorul, gravitatea ei pare să fi fost mult exagerată şi ex¬ploatată de o campanie ostilă (aparent cu sursa în Germania) faţă de regimul sovietic.“ Alphand îşi afirmă poziţia cu atât mai mult aplomb cu cât e unul dintre puţinii occidentali care au fost la faţa locului, deci ştie ce se petrece efectiv în Ucraina. Călătoria lui, organizată în august 1933, a fost una dintre primele operaţiuni de dezinformare puse la cale de puterea sovietică – şi una dintre cele mai reuşite. Pentru a da acestei mistificări tot lustrul necesar, Moscova s-a slujit de un „vechi“ prieten al regimului, fostul prim-ministru Edouard Herriot, unul dintre primii lideri occi¬dentali care au recunoscut noul regim bolşevic, în 1924; acesta a semnat un pact de neagresiune cu Moscova în noiembrie 1932. Recunoscător, URSS cultivă prietenia cu acest stâlp al partidului radical. Herriot era omul potrivit pentru această operaţiune. In¬vitat cu toate onorurile datorate rangului său – politicianul era extrem de sensibil la aşa ceva, iar Moscova ştia acest lucru –, francezul a putut deci aprecia de visu, alături de ambasadorul Alphand, situaţia reală din Ucraina. […]

Edouard Herriot a jucat la perfecţie rolul „idiotului util“, în care îl distribuise Moscova. Expresia, nu tocmai amabilă, îi este atribuită lui Lenin, care o folosea pentru a-i caracteriza pe demo¬craţii naivi, pe capitaliştii lacomi, care pot fi utilizaţi de propa¬ganda comunistă pentru scopurile sale. Secolul XX n-a dus lipsă de idioţi utili, pe toate meridianele. „Când se pretinde că Ucraina e pustiită de foamete, daţi-mi voie să ridic din umeri“, declară fostul prim-ministru la întoarcerea din călătorie. Păcălit de însce¬narea pusă la cale de regim, de lanurile de grâu zărite de la fereas¬tra unui tren, de satele curate şi aseptice, de miile de chipuri ale celor veniţi să joace rolul de ţărani fericiţi, de soldaţii Armatei Roşii deghizaţi în colhoznici model, Herriot a relatat ce a vrut regimul ca el să vadă, ştiind că le va da crezare. „Am străbătut Ucraina. Ei bine, pot să afirm că am văzut o grădină care dă roade din plin, precizează el. Se dau asigurări, spuneţi, că ţinutul trece la ora actuală printr-o perioadă tristă? Nu pot vorbi despre ce n-am văzut. Totuşi am cerut să merg în locuri chipurile greu încercate. Dar n-am văzut decât prosperitate!“ Într-o carte pe care o va pu¬blica imediat după călătorie, Herriot se arată şi mai încredinţat de spusele sale: „Ajungem exact în satul Kortiţa, în parte german, de unde a plecat povestea despre mizeria din Ucraina. Să privim cu atenţie. Pământul negru e deja pregătit pentru însămânţări. O vegetaţie bogată şi proaspătă înconjoară casele din cărămidă roz, în faţa cărora se joacă copii dolofani. […] Vizităm colhozul înfiinţat în comună. La drept vorbind, maşinile sunt cam de proastă cali¬tate, iar munca nu foarte bine împărţită. Dar grâul este atât de mult, că o parte din el se pierde. Anul acesta, fiecare lucrător va primi între 3.000 şi 5.500 de kg de cereale; şi sunt mai mulţi lu¬crători în fiecare familie“. Alţi „idioţi utili“ vor relata aceleaşi min¬ciuni în ţările lor. Lumea occidentală, îngrijorată de întorsătura pe care o luaseră lucrurile în Germania şi doritoare să menajeze URSS în acest context, e gata să creadă asemenea baliverne. Statele Unite au recunoscut în sfârşit regimul sovietic, în curând Moscova se va alătura Societăţii Naţiunilor şi va semna pacte de asistenţă mutuală cu Franţa şi Cehoslovacia.

Thierry Wolton
O ISTORIE MONDIALĂ A COMUNISMULUI
ÎNCERCARE DE INVESTIGAȚIE ISTORICĂ VOL. I: CĂLĂII
Cu o prefaţă a autorului la ediţia românească
Traducere din franceză de Adina Cobuz, Wilhelm Tauwinkl, Emanoil Marcu, Vlad Russo, Mariana Piroteală, Marieva Ionescu, Anca Ionescu și Elena Ciocoiu

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *