Thierry Wolton: O istorie mondială a comunismului (2)

Escaladarea se îndreaptă deliberat către catastrofa finală. Dis¬punând de puteri depline, tandemul Molotov–Kaganovici ia o serie de măsuri care propagă foametea aşa cum vântul propagă focul pe mirişte. Prima hotărâre este oprirea aprovizionării cu pro¬duse manufacturate în raioanele care nu predau cotele fixate pen¬tru rechiziţii. Această blocadă e însoţită de noi valuri de arestări masive ale „sabotorilor“. Acuzaţia e lăsată la latitudinea activiştilor şi a altor forţe de sprijin ale GPU, braţul înarmat al partidului-stat pe teren. Apoi vine ordinul de deportare colectivă a tuturor locuitorilor din satele „răzvrătite“. În decembrie 1932, Molotov şi Kaganovici îşi arogă dreptul de a confisca toată sămânţa păstrată pentru recolta viitoare. Primului secretar al Partidului Comunist din re¬giunea Dnepropetrovsk, îngrijorat de confiscarea ultimelor rezerve din colhozuri, Molotov îi răspunde: „Poziţia dumitale e profund incorectă, antibolşevică. Noi, bolşevicii, nu putem pune nevoile statului – nevoi minime, precis definite în mai multe rânduri în rezoluţiile partidului – pe planul al zecelea şi nici măcar pe planul al doilea, numai pentru a satisface nevoile colhozurilor. Un bolşevic adevărat trebuie să pună nevoile statului proletar pe primul plan“. Ofensiva e dublată de voinţa de a lichida cultura ucraineană. Cu¬lacii nu sunt singurii vizaţi, întreaga naţiune trebuie îngenuncheată. Cele două aspecte sunt legate. „Problema naţională e în esenţă o problemă ţărănească“, socotea Stalin2. În Ucraina, populaţia e al¬cătuită pe trei sferturi din ţărani. Zdrobirea lor înseamnă zdrobirea puternicei mişcări naţionale, capabilă să se opună construirii socia¬lismului. Vis al Rusiei dintotdeauna, rusificarea e preluată de URSS, care se apucă s-o înfăptuiască sub pretextul „bolşevizării“ satelor. […]
Comisarul ucrainean pentru educaţie este demis, toate insti¬tuţiile culturale sunt epurate de elementele aşa-zis „naţionaliste“. La Academia de Ştiinţe, numele membrilor excluşi pentru „sabo¬taj“, „opoziţie ideologică“, „contacte cu duşmanii poporului“ sunt afişate zilnic. „Am curăţat Comisariatul Poporului pentru Edu¬caţie de 2.000 de elemente naţionaliste, dintre care 300 de oameni de ştiinţă şi scriitori, se laudă Pavel Postîşev, trimisul lui Stalin însărcinat cu epurările. Din opt instituţii centrale sovietice au fost epuraţi peste 200 de naţionalişti care ocupau posturi de şefi de serviciu şi altele asemenea.“ Potrivit estimărilor, din 240 de autori de limbă ucraineană înregistraţi la începutul anilor 1930, doar circa 40 au rezistat. La fel, din 84 de eminenţi lingvişti pe care-i număra ţara, 72 ar fi fost lichidaţi. „În cursul anului trecut am anihilat toate elementele contrarevoluţionare şi naţionaliste, va declara Postîşev de la tribuna celui de-al XVII-lea Congres al PC, ţinut la Moscova în februarie 1934. I-am demascat şi eliminat pe deviaţioniştii naţionalişti.“ Cultura populară nu e nici ea cruţată. Muzicianul Dmitri Şostakovici povesteşte în memoriile sale că barzii care cutreierau satele recitând balade şi cântând vechi cân¬tece folclorice au fost invitaţi să participe la un congres, pentru a fi arestaţi şi apoi împuşcaţi.
Începând din ianuarie 1933 foametea capătă dimensiuni de genocid. La acest început de an, Stalin îl numeşte pe Postîşev responsabil cu rechiziţiile şi cu „bolşevizarea“ (altfel spus, „rusi-ficarea“) Ucrainei şi îi adaugă şi un nou şef al GPU, Vsevolod Baliţki. Acesta din urmă va ajunge în lagăr câţiva ani mai târziu, în perioada Marii Terori, când va povesti cum au fost primiţi amândoi de Vojd la Kremlin înaintea plecării şi ce i-a spus Stalin lui Postîşev cu acel prilej: „Pe tine, Paşa, te-am numit acolo în calitate de Glavgol [lit.: responsabil cu foametea], şi cu arma asta o să rezolvi mai multe decât Budionnîi cu toate armatele lui de cavalerie. Kossior [primul secretar al PC Ucrainean] a început s-o cam bălmăjească, dar tu ai o mână de fier: să nu te iei după mormolocii ăştia“. Titlul de Glavgol dat lui Postîşev în acea zi se vrea ironic. El dezvăluie cinismul lui Stalin în faţa tragediei. Glavgol este parodia acronimului Pomgol care desemna Comi¬tetul de Ajutorare a Înfometaţilor din Rusia care a salvat nume-roase vieţi în timpul foametei din 1921–1922. Numai că, de data asta, nu mai e vorba de a sări în ajutorul victimelor, ci de a le lichida. Odată cu numirea lui Postîşev, Stalin elaborează o direc¬tivă secretă menită să pună capăt exodului ţăranilor care fug din Ucraina şi Kuban, „sub pretextul că se duc după pâine“. „Co¬mitetul Central şi Consiliul Comisarilor Poporului deţin dovada că acest exod din Ucraina e organizat de duşmanii puterii sovie¬tice, de socialiștii revoluţionari şi de agenţi polonezi, scrie Stalin, în scop de propagandă, ca să discrediteze, prin ţăranii care fug din regiunile URSS aflate în nordul Ukrainei, colhozurile şi sis¬temul sovietic în general.“ În urma acestei directive, şeful OGPU, Ghenrih Iagoda, transmite responsabililor săi regionali ordinul de a organiza patrule speciale pe drumuri şi în gări pentru a-i prinde pe „fugari“. Cei prinşi vor trebui deportaţi sau trimişi înapoi acasă, ceea ce, în ambele situaţii, reprezintă o condamnare la moarte. Ucraina este acum izolată, ruptă de restul ţării, trage¬dia se poate petrece cu uşile închise. Comportamentul OGPU şi al celorlalte forţe de represiune indică, începând din acest mo¬ment, o voinţă manifestă de a extermina cât mai mulţi ţărani. „Nici o milă“, ordonă Postîşev trupelor sale. Percheziţiile din casă în casă nu se mai limitează să confişte cele câteva boabe de grâu pe care le mai găsesc. Sunt luate sau distruse şi alimentele găsite. Sobele de gătit sunt fărâmate, ustensilele de bucătărie, confiscate. Orice individ suspectat de a fi furat cea mai mică cantitate de cereale din stocurile care putrezesc în aer liber este imediat împuşcat. Animalele moarte de foame sunt arse ca să nu servească drept hrană pentru înfometaţi. Fructele din pomi sunt tratate cu substanţe chimice care le fac improprii pentru consum. Canibalismul rămâne adesea singura modalitate de supravieţuire. Co¬piii mici sunt primele victime.

Thierry Wolton
O ISTORIE MONDIALĂ A COMUNISMULUI
ÎNCERCARE DE INVESTIGAȚIE ISTORICĂ VOL. I: CĂLĂII
Cu o prefaţă a autorului la ediţia românească
Traducere din franceză de Adina Cobuz, Wilhelm Tauwinkl, Emanoil Marcu, Vlad Russo, Mariana Piroteală, Marieva Ionescu, Anca Ionescu și Elena Ciocoiu

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *