“Socialismul sau moartea”-despre comunism ca pasiune totalitară africană

Pentru intelectualii progresişti, marile lupte postbelice se duc încă. Seducţia marxist-leninistă nu încetează să modeleze un întreg imaginar ideologic. Pelerinajul la monumentele elanurilor revoluţionare este parte din efortul de a menţine, trează, conştiinţa luptei de clasă globale.

În tabloul fraternităţii comuniste, Africa lusofonă este unul dintre spaţiile investite cu un magnetism special. Din Guineea şi Cap- Verde până în Angola sau Mozambic,” războiul rece” devine, în această lectură emoţionată şi angajată, cronica extraordinară a decolonizării şi a eliberării de sub jugul colonial salazarist. Ca într-o secvenţă realist-socialistă, popoare întregi se ridică, spre a-şi câştiga demnitatea.

Ţelul lor este cu mult mai ambiţios decât acela al simplei eliminări a dominaţiei portugheze: obiectivul ultim este atingerea acelui punct, mirabil, ale egalităţii sociale şi al libertăţii. Este un drum acesta jalonat de învăţurile marxist- leniniste, un drum care implică, în mod dialectic, instituirea de regimuri care împrumută de la URSS, Cuba şi aliaţii lor ordinea de cazarmă a comunismului.

Iar această opţiune este una legică, de vreme ce Africa lusofonă este unul dintre laboratoarele în care se zămileşte varianta autohtonizată a totalitarismului african. Radicalizarea ideologică, în contextul unui război colonial îndelungat, permite întâlnirea cu socialismul de stat sovietic şi cu tiparul său de societate. Decolonizarea este, în egală măsură, un proces de organizare totalitară: prin program şi tipar antropologic, mişcările de eliberare naţională imită, fidel, gestul întemeietor sovietic. Viziunea afro- marxistă este una ce aplică, creator, marxismul la exigenţele zonelor periferice. Unitatea dintre lupta intelectuală şi lupta armată le conferă acestor entităţi politice profilul unor secte mesianice, a căror vocaţie este curăţirea întregului sol naţional, în vederea saltului spre viitorul comunist.

Pentru URSS, ţările satelite est–europene şi Cuba, solidaritatea cu mişcările de eliberare naţională ţine de un dublu imperativ: al mesianismului comunist şi al expansionismului strategic. Imperiul muribund al Portugaliei este una dintre ţintele predilecte ale acţiunii comunismului internaţional. Ca şi în Algeria sau Vietnam, mobilizarea este dublată de exportul ideologic totalitar. Chiar înainte de cucerirea puterii, grupările locale marxiste sunt tot atâtea embrioane ale statului de extracţie sovietică. Politica lor viitoare, de planificare economică, naţionalizare şi dictatură, este în acord cu matricea de la care se revendică fondatorii lor. De la Amilcar Cabral la Agostinho Neto, familia de revoluţionari lusofoni este una ilustră. Membrii ei sunt încrezători în posibilitatea înfăptuirii schimbării, prin apelul la ştiinţa marxistă- leninistă. Ei sunt animaţi de aceeaşi pasiune prometeică care îi mişcă pe comuniştii europeni sau cubanezi.

Iar ora edificării angrenajului totalitar vine o dată cu “Revoluţia garoafelor” din Portugalia. Ceea ce noul regim de stânga radicală de la Lisabona facilitează este încredinţarea puterii celor care se revendică de la trunchiul totalitar. În Angola, hegemonia MPLA este semnul cel mai puternic al acestei expansiuni ideologice: în războiul civil ce urmează, braţul armat al revoluţiei mondiale este Cuba lui Castro. Intervenţia cubaneză în Africa lusofonă, elogiată de istoricii progresişti ca un exemplu de altruism umanist, exprimă, brutal, intenţia comunistă de consolidare a unui cap de pod, pe ruinele ordinii coloniale. Prin amploarea ei, prezenţa cubaneză, una extrem de longevivă, are darul de a permite comuniştilor angolezi să supravieţuiască războiului civil şi să respingă militar Africa de Sud.

Cazul Angolei este un caz clasic în care destinderea proclamată de sovietici nu anulează elanul lor misionar. Pentru lagărul socialist, apărarea noilor tiranii comuniste din Africa lusofonă răspunde unui datorii internaţionaliste. Revoluţia mondială are noi spaţii în care îşi poate organiza dialectica ei. Războiul civil este şi un război convenţional ce îi opune pe cubanezi sud- africanilor. Denunţarea segregării rasiale oferă comunismului global una dintre cauzele sale celebre. Sincronizarea totalitară se realizează în numele umanismului socialist: socialismul sovietic este garanţia egalităţii rasiale şi a justiţiei sociale.

Progresiştilor occidentali, lupta din Angola sau Mozambic le apare cu adevărat singura care merită purtată, ca un preludiu la eliminarea ordinii întemeiate pe segregare din Africa de Sud. Regimurile de partid unic şi de poliţie politică sunt contrapuse barbariei guvernului de la Pretoria, în numele devotamentului faţă de umanitate. Pentru Uniunea Sovietică şi aliaţii ei, implicarea în Africa marxistă lusofonă este ocazia de a-şi reconfirma onorabilitatea progresistă. Socialismul este cea mai scurtă cale către viitor. Oprimarea naţiunilor captive de către URSS este un detaliu peste care oamenii de bună – credinţă aleg să treacă, cu gândul la idealurile de demnitate universală.

Moştenirea marxist-leninistă în Africa lusofonă este una identică cu aceea din spaţiul european: dezolare, barbarie, desfigurarea unei întregi societăţi. Tranziţia de la ordinea totalitară la patrimonialism dă naştere, în cazul Angolei, unui hibrid monstruos. Nostalgicilor utopiei, acel timp al dictaturilor comuniste le apare ca un ev al zidirii. Ipoteza comunistă de astăzi se hrăneşte din marele corp însângerat al tragediei africane.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *