Oamenii – curcubeu

– Ce cauți?

-Eu? Caut oamenii – curcubeu…

… și așeză pe masă, într-un gest gânditor și melancolic, o floare a soarelui, o scoică, apoi o castană…

Îi întâlnim uneori, solitari, rătăciți în ei înșiși, captivi în propriile măști, dar tulburător de frumoși  în interiorul lor:  oamenii – curcubeu. Aceia ce lasă în urma lor povești, cei ce te prind de mână și te-nsoțesc în călătoria către tine însuți, cei ce creează răscruci, ce pun culoare în vieți terne, ponosite, obosite de timp.

-Hei, știi ce fac oamenii – curcubeu? Colorează zilele. Fiecare zi într-o altă culoare. Mă-ntreb ce culoare mi-ai pus deoparte pentru azi…

 Îi vezi în jurul tău, umbre de îngeri buni a căror privire păstrează ceva din dumnezeirea inițială, cei ce îți pun strălucire în privire și te re-creează în ipostaze reînnoite și zilnic îmbunătățite, oamenii aceia fabulos de profunzi, venind de foarte departe, de dincolo de copilărie, pe care, deși nu-i aștepți, îi recunoști indubitabil întâlnindu-i, pentru că sufletul tău ia invariabil forma lor, oamenii – emoții, cei ce presară trăiri intense prin orice gest, prin fiecare cuvânt spus sau încă nerostit, a căror privire cade izbăvitoare peste temerile noastre, înecând vechi spaime, spulberând triste complexe ce paralizează în noi, ani de-a rândul, elanuri potențiale, oamenii aceia teribil de frumoși ce preschimbă povara de a fi om într-un subtil fior al bucuriei și vitalității, oamenii – poem.

În fulgurantele noastre existențe, țâșnește într-o bună zi acel moment privilegiat când traiectoriile ni se intersectează: la întâlnirea lor, se nasc, omenești, regeneratoare, vitalizante acte de iubire sau de prietenie, legături nesfârșit de durabile, tulburătoare și definitive experiențe ale devenirii noastre lăuntrice.

Ei sunt oamenii pe care trebuie să înveți să-i trăiești, pentru că de multe ori – prea complicați, contradictorii, indeciși, neîncrezători – se împotmolesc în propriile culori de curcubeu.

I-am întâlnit și eu, așa cum îi întâlnim noi toți, ascunși vara în semințe ovale de floarea soarelui sau în scoici părăsite de valuri sparte pe nisipul ud, i-am întâlnit toamna, cuibăriți în maroniul castanelor sau în firavele siluete de ghinde.

Ei sunt aici, în preajma noastră, lăsând în noi urme grele de lumină și bucurie. E de-ajuns să-ți ridici , avidă, privirea, la limita albastră a cerului și vei ști să găsești cu certitudine și fascinantă emoție, frumoșii oameni – curcubeu din viețile noastre.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *