În lumea distopică imaginată de Zamiatin, fericirea nu e o opțiune personală, ci un program al Statului Unic, o ideologie coerentă în numele căreia complexul aparat al statului își poate dresa cetățenii. Programul fericirii este unul ascetic. Fericirea constă în suprimarea dorințelor și în absența durerii, a suferinței, a incertitudinii: „fericirea este acolo unde nu mai există dorințe, nici una…”. Omul nou nu cunoaște durerea, dar nici plăcerea. Orice versiune a hedonismului este aprioric desființată de către stat. Nimic nu trebuie să-l stimuleze pe cetățean, nimic nu trebuie să împiedice funcționarea organismului social. Din această distopie a austerității lipsesc profilactic stimulentele de orice fel, drogurile, alcoolul, cafeaua etc. Visul este semn de boală, iar boala este un pericol pentru Statul Unic. Datoria cetățeanului este să rămână sănătos. Nu se știe ce se întâmplă cu cei bolnavi sau cu cei bătrâni. Putem presupune că imperfecții și neputincioși sunt exterminați la fel ca disidenții: prin anihilare hiperigienizată, controlată de Mașina Binefăcătorului (Marele Anihilator).
Idealul societății distopice este fericirea imbecilă, fericirea fără rest, fără semne de întrebare. Orice abatere de la programul unic poate fi potențial destabilizatoare. Idealul fericirii fără rest este expus într-un articol din Gazeta Statului Unic:
BUCURAȚI-VĂ
Pentru că de astăzi înainte veți fi perfecți! Până în această zi, propriile voastre creații- mașinile-erau mai perfecte decât voi.
Cum?
Fiecare scânteie a unui dinam este o scânteie a celei mai pure rațiuni; fiecare mișcare de piston este un silogism fără cusur. Dar oare nu sunteți și voi posesorii aceleiași rațiuni fără eroare?
Filozofia macaralelor, a preselor și a pompelor este perfectă și clară ca un cerc trasat cu un compas. Este filozofia dumneavoastră mai puțin circulară?
Frumusețea unui mecanism stă în ritmul acestuia-la fel de regulat și de precis ca acela al unui pendul. Dar voi, crescuți dincea mai fragedă pruncie cu sistemul Taylor- nu ați devenit la fel de preciși ca un pendul?
Cu excepția unui singur lucru:
Mașinile nu au imaginație.
Ați văzut vreodată ca fața unui cilindru de pompă să înflorească într-un zâmbet pierdut, stupid și visător în timp ce lucrează? Ați auzit vreodată macaralele frământându-se de pe o parte pe cealaltă și oftând noaptea în timpul orelor stabilite pentru odihnă?
Nu!
[…]sunteți bolnavi. Numele bolii este
IMAGINAȚIE
Este un vierme care vă roade linii întunecate pe frunți. Este o febră care vă îndeamnă să alergați tot mai departe, chiar dacă acest începe acolo unde fericirea ia sfârșit. Aceasta este ultima baricadă în drumul nostru către fericire.
Bucurați-vă, deci: această baricadă a fost deja dărâmată.
Drumul e deschis.
Ultima descoperire a Științei Statului este locația centrului imaginației- un nenorocit noduleț cerebral în zona punții lui Varolio. Cauterizarea triplă cu raze X a acestui nodul- și sunteți vindecat de imaginație-
PENTRU TOTDEAUNA
Ați devenit perfect. Sunteți ca o mașină. Drumul către fericire sută la sută este liber.
Statul a identificat așadar adevăratul pericol, viermele din conștiință, boala organismului social: imaginația. Din acest moment, sfârșitul istoriei (ca istorie a umanității) este iminent. Distopia lui Zamiatin surprinde momentul frisonant în care statul identifică ultimul obstacol în calea instaurării dictaturii definitive. Soluția găsită este criminal de eficientă: lobotomia, extirparea acelei secțiuni din creier responsabilă de imaginație. Omul perfect este omul-mașină, precis ca un pendul, omul fără imaginație, fără sentimente, incapabil să viseze, omul dezumanizat, umanoid inuman. Omul perfect s-a vindecat de frica de moarte. Fericirea lui este o raționalizare necesară, e absență a suferinței inutile, dar și a plăcerii. Lumea distopică este, de fapt, anhedonistă.
Distopia e oglinda neagră a lumii în care trăim. De aceea, lumile distopice nu sunt reductibile la o singură ideologie. Noua Credință e un mixtum compositum al tuturor ideologiilor care au marcat umanitatea recentă: creștinism (protestantismul-Weber, Fromm), capitalism, nazism, marxism-leninism. Elementele comune tuturor acestor doctrine sunt: ascetismul, disprețul față de om ca ființă autonomă, anihilarea eului, supunerea față de o putere mai mare, dar și setea de putere/dominare, nevoia de eroism și nevoia de sacru- necesare depășirii sentimentului de insignifianță și solitudine. Ideologia lumilor libere, a democrațiilor occidentale, este și ea supusă deconstrucției distopice. Așa cum demonstrează Erich Fromm, democrațiile sunt solul fertil din care crește automatul social, individul numai aparent liber, îndoctrinat printr-o educație care îi reprimă spontaneitatea originară și învățat să se conformeze și să-și refuleze gândurile și sentimentele autentice. Cea mai teribilă refulare în cazul omului actual este moartea- această refulare cu consecințe grave rămâne valabilă în aproape toate lumile distopice.
Straneitatea lumilor distopice este iluzorie. Ele sunt prelungiri ale tendințelor familiare lumii prezente, acutizări ale problemelor omului modern, incapabil să-și accepte condiția propriei mortalități. Distopiile sunt proiecte ale nemuririi, mașinării aproape perfecte, în care frica de moarte este abolită, o dată cu ultimele relicve ale umanității din om. Omul distopiilor este un om fără însușiri, un om (aproape perfect) dezumanizat, un prizonier al fericirii (inconștient de prizonierat, de aici absența tragicului), un agregat social lipsit de voință proprie, condamnat să execute fără oprire, sisific, comenzi ale statului-mașină, pe care le-a internalizat fără să știe. Umanoidul nu suferă, dar nici nu trăiește.
Avertismentele distopice sunt anticorpii secretați de gânditorii profetici ai lumii contemporane. Distopiile sunt promisiuni ale fericirii absolute. Statul Unic imaginat de Zamiatin e o fabrică de absolut, al cărei rol este să rezolve dilemele psihologice ale omului modern: singurătatea radicală, incertitudinea, alienarea/sentimentul inapartenenței, îndoiala chinuitoare.
În „Omul și mulțimea”, José Ortega y Gasset atrăgea atenția asupra pericolului dezumanizării, asupra efectelor irepresive ale socialului asupra individualului. Viața socială impune, treptat și ireversibil, victoria impersonalului asupra intimului, a uzurii/habitudinii asupra spontaneității: „Încă de când ne naștem, ele [uzurile] ne învăluie și ne împresoară, ne sunt injectate și insuflate, ne pătrund și ne umplu aproape ochi, suntem pe viață prizonierii și sclavii lor.” Societatea este, astfel, uterul în care se dezvoltă embrionul distopic. Întâlnirea utopiei cu apocalipsa, din care se va naște distopia, este o chestiune de timp.
