Prin longevitate, prin rafinament şi prin rigoarea cu care a pus în pagină propriile sale obsesii creatoare, Luchino Visconti este una dintre efigiile care ilustrează emanciparea vizionară a cinematografului din secolul trecut. O dată cu Visconti, cinematograful atinge complexitatea polifonică a romanului şi elaborarea somptuoasă a unei fresce. Decadenţa, agonia, păcatul, decrepitudinea, schimbarea lumii şi a vremurilor în care oamenii sunt înscrişi ordonează, tematic, acest univers dominat de ambiţia cosmogonică a perioadelor ample.
Visconti acordă actorilor cu care lucrează privilegiul de a accede la nivelul auroral al capodoperei. Pentru Alain Delon,Claudia Cardinale, Burt Lancaster,Annie Girardot, Renato Salvatore, Helmut Berger sau Dirk Bogarde arta regizorală a lui Visconti înseamnă explorarea unui unic strat de expresivitate. Actorii sunt muzele care îl inspiră.
Decadenţa şi prăbuşirea conferă operelor lui Visconti tonalitatea melancolică ce nu exclude luciditatea vizionară. Ascensiunea se poate imagina doar prin înlăturarea celor care au fost stăpâni. De aici, atenţia cu care Visconti a explorat acest teritoriu al crepusculului şi al agoniei. În ” Senso”, iubirea se suprapune peste război, amoralitate carnivoră şi pasiune devastatoare. Între naţionalismul risorgimental şi ordinea dinastică a Austriei, istoria alege, implacabil.
“ Ghepardul” este cronica unei alte geneze. Sicilia prinţului de Salina este un pământ în care sevele se amestecă cu dezolarea. Nimic nu se poate schimba pentru că totul este pe cale să se schimbe. Bătrâneţea prinţului este oglinda în care se contemplă ruina unei ordini pe cale de a fi înlăturate. Arivismul este, în “ Ghepardul”,mai mult decât energie socială. El este un element de instinctualitate animalică.
Şi dacă “Senso “ şi “ Ghepardul” sunt un diptic al trecutului din care vine Italia, “ Rocco şi fraţii săi” încadrează melodrama mitică în ţesutul unei societăţi care iese din vechiul imobilism secular.
Marele oraş din Nord, cel care îi aspiră pe meridionali, este un uriaş angrenaj al ispitelor. Destinele se scriu pe acest fundal al abandonării tradiţiei ocrotitoare. Sudul evocat de cei plecaţi nu va mai putea fi atins niciodată.
Prin ” Ludwig” şi “ Moarte la Veneţia” , Visconti închipuie omagiul său melancolic închinat frumuseţii şi nebuniei hrănite de ea. Imaginile şi sunetele se unesc în acest ansamblu simfonic în care sunt vizibile spectrele decadentismului european.
Între monarhul devorat de pasiunea muzicală a absolutului şi compozitorul care alunecă spre moarte, Visconti întinde puntea atracţiei homoerotice. Saturată de senzualitate şi de arome grele, arta lui Visconti intră în acest domeniu în care graniţele sunt abolite. Patima este irepresibilă, asemeni unui cântec wagnerian al morţii.
Moştenirea lui Visconti este chiar această sinteză în care literatura, muzica şi pictura sunt topite în magma de himere a cinematografului. Misterul trecerii şi al morţii este închis intre copertele acestei cărţi baroce. ( Ioan Stanomir)